Sub semnul Scorpionului

By Ion Mărculescu

„Orice prozator aspiră să-și construiască un spațiu al lui, peste care să fie unic proprietar. Pentru Ion Mărculescu, acest spațiu este Marcona. În scriitura de transpunere a toposului, ludică, sprințară, se amestecă parodia, persiflarea, maliția, ironia și autoironia, ilustrând o poetică postmodernistă, integrându-l pe scriitor într-o generație, dar și în tradiția Școlii de la Târgoviște. Prozatorul lasă permanent impresia că se joacă, în transcrierea realului, ficțiunea se confundă cu nonficțiunea până la completa absorbție a uneia în cealaltă.“ - Ana Dobre

„Antifrazismul lui Creangă și «marea trăncăneală» a lui Caragiale sunt bine însușite, ca și breviarul onomastic trucat al lui Mircea Horia Simionescu. Nu mai puțin transpare și tutelara umbră a lui Urmuz, în mecanismul artificios al sofisticăriei, al ambiguizării.“ - Mihai Cimpoi, academician

„El susținea (motiv pentru care l‑au și spânzurat) că singurul mod onorabil de a fi este să fii tu. Dar el nu era el, într‑un fel el era alții, de aceea își striga părerile cu atâta sârguință și cu deznădejde, deși nu erau părerile lui. Nu drama de a trăi, ci drama de «a fi trăit» de alții. Drama de a nu avea un rost «al tău» și numai al tău. Drama de a trăi rostul altora și nu pe al tău. Drama de a te lăsa trăit! Dar este aceasta o țintă? Ce este aceea o țintă?“ - Ion Mărculescu

De același autor:

Cioara șchioapă (1998)

Quatrocente (2001)

Nastasia, un amor de aproape un an (2007)

Meșterul de oglinzi (2007)

Jurnalul de la Marcona – Geneza (2008)

O iubesc enorm, Domnule Judecător (2009)

Al treilea picior (2011)

Haralamba (2012)

Spovedania (2013, poezie)

Oglinzi zgâriate (2013, poezie)

Gumelnița (2014, poezie)

Jurnalul de la Marcona – Însemnările (2015)

Turnul (2017)

Exil la Tomis (2017, poezie)

Dunăvăț (2018)

Un fluture trecea strada (2020, poezie)

Jurnalul unui profesor (2022)

Și fusesem izgonit din Rai (2023)

• Language: Română
• Publisher: Editura Trei
• Release date: Jan 27, 2025
• ISBN: 9786064025609

Book preview

Preambul

Nimic nu este ciudat în faptul că, de la o anumită vârstă, îți vine să te povestești. Adică să-ți amintești ce ai trăit, ce ți se întâmplă în fiecare moment, ce ar putea să ți se întâmple. Ăsta e rostul unui jurnal: să vorbești cu tine însuți, să poți pune pe hârtie lucruri pe care altfel ți-ar fi teribilă rușine să le mărturisești cuiva, lașitățile tale, cinismele, faptele tâlhărești etc. Să descoperi că viața îți este merituoasă sau netrebnică în fața morții care vine, vine, vine.

Altminteri, astăzi, 31 octombrie 2001, e o zi relativ asemănătoare cu atâtea altele. Am fost la școală, am ținut cinci ore, am răgușit vorbind în fața unor elevi de liceu care, după cum se spune aproape în cor, sunt din ce în ce mai dezinteresați, mai superficiali, mai de neînțeles pentru noi. Și poate și noi suntem la fel pentru ei. E posibil ca ăsta să fie adevărul. În ceea ce mă privește, sunt din ce în ce mai sătul de meseria de dascăl, mai obosit și mă îngrozesc de cei câțiva ani pe care îi mai am până la pensie.

Și, după ce mă voi pensiona, ce va fi? Voi fi ce?

1 noiembrie 2001

De vorbă cu C.D. Zeletin (Constantin Dimoftache) despre „negrii din literatura română, adică aceia care, în vechiul regim, nu aveau voie să publice sub semnătura lor, dar erau folosiți, contracost, de cei agreați de regim. De exemplu, o „traducere a lui Dan Duțescu — dar nu e singurul caz — este opera unui foarte interesant poet băcăuan (al cărui nume nu l-am reținut, pentru că este aproape necunoscut), din care mi-a citit două poezii extrem de interesante ce-l apropie pe traducător, ca inventivitate lexicală, de Șerban Foarță, iar ca stil, vorba domnului Zeletin, este „Topârceanu la puterea a treia"!

Mă întreb care a fost cea mai interesantă întâmplare a zilei de astăzi. În mod normal, orice om trebuie să treacă zilnic printr-o astfel de „întâmplare interesantă", chiar dacă ea este cum nu se poate mai stupidă.

Americanii își continuă bombardamentele criminale asupra Afganistanului. Prim-ministrul României, Năstase, a fost primit la Washington de președintele american Bush, mare chestie! Dracu’ știe ce-or fi vorbit ei acolo, la un nivel atât de înalt, desigur lucruri fără nicio însemnătate pentru sărăntocul căruia-i ghiorăie mațele de foame.

Eu m-am enervat de mai multe ori, prima dată pentru că mi-am adus aminte de directorul meu, care mă sâcâie de câte ori are ocazia și mă enervează, deși îmi este și prieten; a doua oară pentru că T. (persoană importantă, nu-i zic numele aci!) m-a făcut să-l aștept de mi se lungiseră urechile, să-și rezolve el niște „chestii"! Nu știu cum, dar se găsesc o grămadă de momente în care cei legați de mine abuzează cu nonșalanță de puținul timp pe care-l am, ca și cum tot ce fac și ce sunt eu n-are niciun fel de importanță din perspectiva lor.

2 noiembrie 2001

Întâi notez data zilei de vineri, 2 noiembrie 2001, după care nu știu ce să mai scriu. A trecut o zi, am făcut o grămadă de lucruri, toate fără semnificație. Așa că nu știu ce aș mai putea nota în acest jurnal. De parcă nu m-aș fi gândit toată ziua la atâtea și atâtea nimicuri!

La un moment dat, s-a întâmplat totuși ceva important! Moțăiam! Intrasem într-o stare alfa și trăiam într-o lume ciudată. Uneori mi se întâmplă așa ceva chiar și când sunt treaz-treaz, am imagini, secvențe, miimi de secundă din alte lumi, eu aflându-mă acolo. Așadar mă întreb dacă nu cumva sunt clipe în care trăiesc în două sau mai multe existențe paralele sau dacă nu cumva am momente în care mă aflu simultan în două timpuri diferite, în care eu sunt două sau mai multe persoane diferite!

Azi am început lucrul la o nouă sculptură. În lemnele pentru foc am găsit un ciot mai interesant și am început să-l prelucrez. Este adevărat că am ajuns la o formă pe care nu știu cum s-o duc mai departe. Nu știu ce o să iasă în final. De obicei, lemnul este cel care mă conduce: mai cioplesc de colea, mai iau de dincolo, îmi vin idei pe care nu de puține ori le fac praf cu toporul și le dau focului tămăduitor. Îmi place să cred că nu sculptez ceva anume, ci metafore. Ce fac eu pare a fi de pe altă planetă. De aceea sunt și unii care mă întreabă despre câte o lucrare a mea: „Ce reprezintă?" Da, chiar așa! Ce reprezintă?

M-am uitat odată, aflându-mă la Marcona, la fantasticul spectacol dat de milioanele de ciori care trec seara dinspre Neajlov spre Argeș. Un stol imens, cu o lățime de câteva sute de metri și o lungime de zeci de kilometri, care pare că nu se mai termină. Parcă ar fi sufletele morților, călătorind după niște instrucțiuni precise, dar fără nicio destinație. Îmi vine să cred că acel cârâit al milioanelor de ciori în zbor ar putea fi socotit muzică, tot așa cum negrul penelor lor poate fi socotit culoare.

Mă zbat de multe ori cu lucruri care nu-mi ies cum trebuie, mă neliniștesc, mă enervez, îmi crește tensiunea și aproape niciodată nu mă gândesc că blestemul cel mai greu de dus ar fi să am o viață tihnită, fără probleme, fără evenimente, o viață scăldată în indolență și plictiseală. Oare cum mi-ar fi?

Există oameni cărora li se pare că până și cele mai mici amănunte din viața lor sunt evenimente cosmice. Am citit de curând într-un jurnal publicat de o editură serioasă cum autorul a făcut constipație și cum s-a scremut toată ziua de i s-a făcut găoaza zdrențe. Spre ghinionul lui însă, a uitat să descrie cum, după aceea, cu mânuța lui delicată, ținând bine hârtia igienică, s-a șters la fund.

3 noiembrie 2001

Nu trebuie să ne amăgim: jurnalul nu e literatură! Ce Amiel, ce ăla sau ălălalt care au scris miliarde de pagini de jurnal?! Dar câți autori de jurnale „literare" ar putea subscrie la o asemenea idee? Iar dacă jurnalul nu e literatură, atunci literatura ce este? Nu cumva tot un fel de jurnal?

Un jurnal cinstit este semnul, dar și consecința preaplinului din om: nu mai suportă presiunea și trebuie să dea afară, dacă nu totul, măcar cât mai mult. În adâncul sufletului, autorul jurnalului păstrează, ca pe o condamnare, toată drojdia porcăriilor și ticăloșiilor pe care le-a făcut sau le-a trăit chiar el, dar pe care nu le poate spune în gura mare, pentru că asta ar fi prea de tot!

Ca librar, am constatat că printre cărțile cele mai vândute se numără jurnalele, memoriile, scrisorile. Până și unele de mai slabă calitate, căci lumea e curioasă, are ceva de țață în ea: vrea să pândească prin gaura cheii ce fac alții, doar-doar l-o vedea pe vreunul în pielea goală!

Azi am dus la reparat mașina lui A. (mecanicii auto sunt niște neisprăviți și potlogari, te jupoaie de bani și fac lucrări de proastă calitate). Am reparat (cu mâinile mele) broasca de la ușa librăriei. Apoi am stat de vorbă cu domnul Niță (pensionar, cincizeci de ani, robust și roșu, cu vinișoare sângerii de bețivan în obraz), mi-a arătat cu mândrie nedisimulată poza cu casa pe care și-a construit-o singur, fără ajutoare, în vara asta. Apoi m-am uitat la un telejurnal în care întâlnirea dintre primul nostru ministru și președintele american era prezentată, dacă nu ca un gest de bunăvoință românesc, atunci ca o încercare umilă a americanilor de a ne intra pe sub piele (într-o carte a lui Marin Preda, un personaj afirmă că omul cel mai prost din lume e americanul; chiar dacă n-o fi așa, mie îmi face mare plăcere s-o aud!). S-a scumpit din nou benzina; am văzut pe marginea șoselei trei pipițe înghețate de frig, așteptând să le invite vreun șofer la o partidă de sex contra câtorva amărâți de bănuți. Se pare însă că nici șoferilor nu le mai merge bine și deci nu le arde de regulat, se uită, ar avea poftă, dar își văd de treabă și pleacă mai departe.

4 noiembrie 2001

Cineva afirma că marile rele aplecate asupra omului în mileniul trei vor fi individualismul, stresul și singurătatea. Boala informațională, cea mai periculoasă dintre toate, aproape că nici nu este observată de cineva. Până nu se va descoperi mecanismul valorificării acelui 90% din creierul uman nefolosit, vom fi iremediabil nefericiți!

C.D. Zeletin este un traducător foarte sârguincios. Aș putea spune că e bolnav de cuvânt. Poate să stea o zi întreagă, chiar mai multe, și să insiste asupra unui capăt de vers căruia să-i dea sensul cel mai rezonabil. Apoi, dintr-odată, se poate răzgândi pentru că a găsit altceva, mai bun. Și toate astea i se întâmplă din cauza unei sensibilități intelectuale excesive, bătând la porțile marelui har poezesc, cum zicea Nichita.

Azi a fost o zi de toamnă rece, dar cu o lumină specială care a mângâiat cumva, într-un mod ciudat, trovanții mei de la Marcona (acele pietre ciudate pe care le-am adunat cu atâta trudă și le-am cărat cu cârca de pe valea râului Gresarea din județul Vâlcea). Parcă erau înconjurați din toate părțile de o lumină uniformă. Păreau luminați din interior. Trovanții sunt un soi de pietre închipuind tot felul de figuri ciudate care s-au format, nu se știe cum, timp de milioane de ani, milimetru cu milimetru, sub coaja terestră.

Dimineața și seara, stolurile de ciori, milioane de ciori, își fac tabieturile pe la noi, invadează cerul și acoperișurile caselor. Se aud numai cârâieli și gherăitul lor de pe aco­perișul de tablă al cerului. Parcă vin din alte lumi!

5 noiembrie 2001

Situația demografică, iată un subiect din care pot mânca o pâine albă zeci, sute și mii de sociologi, analiști și politicieni. Dacă fiecare familie de chinezi nu ar face decât un copil (China are restricții pentru nașteri), până în 2020 populația acestei țări ar crește totuși cu o cifră de ordinul sutelor de milioane. Informații neoficiale arată că România a scăzut, în ultimii unsprezece ani, de la 24 de milioane de oameni la 19 milioane și jumătate. Colonelul Floricel (un polițist deștept, deosebit!) îmi spunea că, de exemplu, în ultimul an, populația județului Dâmbovița a scăzut cu circa 30 000 (treizeci de mii!), ceea ce ar echivala, la un calcul simplu, cu cinci sau zece sate de-ale noastre. Cauzele ar putea fi starea de sărăcie aproape generalizată, acțiunile educaționale, existența fără restricții a anticoncepționalelor și discreta tendință generală de autodistrugere caracteristică speciei umane. Viitorul demografic nu aparține națiunilor dezvoltate, dar eu n-am datele necesare cu care să susțin temeinic o asemenea afirmație. Se cunoaște din istorie că unele state au evoluat, au devenit imperii mai mari sau mai mici, au atins apogeul, după care au cunoscut decăderea. În altă ordine de idei, s-ar putea susține că viitorul aparține lui Golea care, flămând și mânat de dorința supraviețuirii, vine ca un val împotriva îmbuibaților. Deocamdată putem prevedea un viitor în favoarea afro-asiaticilor care sunt împinși de sărăcie și de forța unor religii hotărâte să măture totul în cale. Dar, zic eu, cine ar putea să garanteze că se va întâmpla chiar așa?

Trăim într-o lume criminală. Nu vă enervați când zic asta, dragi cititori ai acestor rânduri, am s-o tot repet, riscând să vă plictisesc! Zilnic explodează bombe în Israel, în Palestina sau în Afganistan. Acestea poartă, de regulă, emblema americană sau rusă. La Hollywood, industria filmelor violente este copleșitoare. Orice program de televiziune ai urmări, nu vezi decât împușcături, bătăi și sânge. Printre acestea, abia mai au loc reclamele pentru detergenți sau absorbante folosite de femei. Nimeni nu observă, nimeni nu ia nicio poziție împotriva violenței. În proporție de sută la sută, jocurile pe calculatoare existente pe piață sau în casele oamenilor nu sunt decât cu împușcături, cu inamici care trebuie omorâți, motiv pentru care sunt necesare antrenamente îndelungate. Crima la nivel de virtute! Când un copil și-a petrecut sute sau mii de ore în fața unui calculator cu astfel de jocuri, iar mai târziu ajunge soldat, este trimis pe front, în Afganistan sau în altă zonă fierbinte a lumii. Acolo este pus în fața unui calculator, să lanseze rachete foarte reale. Ca și în copilărie, el bombardează „ținte", nu oameni vii. Habar n-are ce face! Soldații ăștia, în condiții normale, n-ar fi în stare să taie un pui de găină sau poate că nici n-au văzut în viața lor cum se face așa ceva.

Este ciudat că nimeni nu s-a gândit să-și arunce avioanele kamikaze asupra Hollywoodului, patria acestor filme criminale. Și mai e de mirare că, în ciuda războaielor, a cataclismelor, a bolilor, în România — de exemplu — scade populația zilnic, iar pe plan mondial crește. Mai ieri eram pe planetă patru miliarde, acum, în acest an 2001, suntem deja șase miliarde. Pe ici, pe colea, „inițiații vorbesc de Apocalipsă. Biblia precizează cu lux de amănunte că această Apocalipsă va fi, de fapt, un atac nuclear venit de unde nici nu ne gândim, adică din afara Pământului. Un atac dirijat „din ceruri, de o supercivilizație plictisită de mofturile noastre de pământeni ai nimănui.

6 noiembrie 2001

Marțea rea! Toate mi-au mers pe dos astăzi. Dintre cele mai ciudate întâmplări, rețin doar faptul că un copil (6–7 ani), alergat de un câine, mi-a sărit în fața autoturismului. Am reușit să frânez (n-aveam viteză), să-l ocolesc și copilul s-a atins doar foarte ușor de laterala mașinii, pe partea dreaptă. N-a fost rănit, s-a ales doar cu o sperietură care i-a trecut repede. Râdea cu gura până la urechi de isprava lui și a fugit la mă-sa acasă! Totul a fost o fracțiune de secundă. Evident, nu era vina mea, au văzut-o mai mulți martori oculari, dar bine că s-a întâmplat așa! Nu e un lucru ușor să te gândești, după aceea, o viață întreagă, că ai cotonogit sau, Doamne ferește, ai omorât un copil!

Pentru anul viitor, clarvăzătoarea bulgăroaică Vanga prezice un eveniment ce nu va putea fi trecut prea ușor cu vederea, anume al treilea război mondial! Da, nici mai mult, nici mai puțin decât al treilea război mondial. Cum? De ce? În ce parte a lumii începe? Asta încă nu se știe, dar poate fi oriunde. Sau poate deja a început pe ici, pe colea și noi habar n-avem! Dar nu doar la bulgăroaică găsim asemenea previziuni, ci și la un individ despre care se spune că a plecat pe vremuri din ținuturile noastre carpatine și se numea Nostradamus. Curând, într-un noiembrie, zicea el, va fi un război cu pușcoace, bombardele atomice și arme cu microbi în ele. Dar mie asta nu mi se pare deloc de crezut, pentru că pe vremea lui Nostradamus încă nu se inventase bomba atomică! Așadar să-i lăsăm pe cei doi să vorbească și noi să ne vedem de treburile noastre.

7 noiembrie 2001

Ecranele televizoarelor sunt în continuare inundate obsesiv, la orice oră din zi și din noapte, de filme americănești cu scene de violență, bătăi, împușcături, distrugeri etc. Am auzit și teoria că acestea i-ar ajuta pe cei care le văd să devină mai buni sau că, de fapt, văzându-le, nu facem altceva decât să ne defulăm și să ne lepădăm de violența noastră constitutivă. Prefer să fiu considerat prost, dar nu pot renunța la ideea că aceste filme ne afectează subconștientul și ne îndeamnă la ură și la crimă. Unii dintre noi (nu știu cât la sută) receptează mesajul din aceste filme și îl transpun — într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, acum sau mai târziu — în faptele lor. Trăim într-o lume criminală. (Am mai zis-o!) Întreaga istorie a omenirii este o lungă poveste despre violență și crimă. De ce ne-o fi făcut Dumnezeu așa? Ce interes sau ce rațiune a avut? Poate pentru că altfel porunca „Iubiți-vă!" ar fi fost absurdă și de neînțeles? Oare? O lume bazată numai pe iubire s-ar stinge încet din cauza plictiselii? Parcă nu-mi vine să cred!

Mai notez astăzi că treburile editurii pe care o conduc merg tot mai greu, din cauza precarităților financiare. Dar și din cauza schimbării în rău a raportului dintre carte și cititorul care devine din ce în ce mai dezinteresat, acesta fiind subjugat tot mai mult de mass-media, de existența calculatorului și a posibilităților oferite de internet, de filme și emisiuni cu valoare educațională îndoielnică.

Mai mult în glumă, spuneam odată despre cultură că este cea mai toxică și mai poluantă industrie. Îmi dau seama că, uneori, în subconștientul colectivității, cultura este resimțită de unii drept un pericol. Iar gluma mea stupidă nu era prea departe de adevăr, în momentul în care am spus-o.

Mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi s-ar spune că a murit Dumnezeu, iată-l, i-am găsit trupul inert, au încercat medicii să-l resusciteze, i-au făcut până și respirație artificială, dar n-au reușit, da, da, fraților, de data asta Dumnezeu chiar a murit… La început vom crede că e doar o glumă, chestii d-astea tâmpite s-au mai spus de atâtea ori. Dar, pe măsură ce dovezile ar deveni tot mai clare, mai vizibile și mai palpabile, am fi convinși că e o realitate pe care n-ai cum s-o mai contești. Cum vom fi noi atunci? Ce vom face? Cred că disperați din cale-afară vor fi ateii, care nu vor mai avea cu cine să se contrazică!

Mariana Șora: „o viață de împrumut". O, ce sintagmă minunată! Mor de necaz că n-am zis-o eu! Cum să nu fii invidios când vezi că altul a găsit cuvântul care îți place pentru că te caracterizează cel mai exact?

8 noiembrie 2001

București. Cel puțin două persoane mi-au spus astăzi despre francezi că sunt neserioși ca parteneri de afaceri. Că sunt lălâi și că au un comportament de neînțeles, vorbești cu ei una și iese altceva! Măi, să fie! Dar noi oare cum suntem?

Evident, persoanele care mi-au mărturisit toate astea aveau nevoie de ajutorul francezilor, dar — zic eu — câți nu se poartă la fel când e vorba să te ajute? Sau cât de „francezi" devenim și noi când este vorba să ajutăm pe cineva?

Vorbind cu Magda (fiica, partenera și colaboratoarea mea pentru probleme editoriale) despre o grămadă de lucruri care, în ultimul timp, ne merg pe dos, îi spun că mie cam așa mi-a mers dintotdeauna când am vrut din tot sufletul să realizez ceva deosebit, dar, desigur, mai și exagerez prin părțile esențiale. Important este ca ea să nu facă obsesie din „mersul rău" al lucrurilor și să se descurajeze într-atât încât să ajungă să creadă că și când îți merge bine tot rău este!

Paler, scriindu-și memoriile. Oare de ce, când îmbătrânesc, oamenii simt nevoia să rememoreze trecutul și să-l dăltuiască pe hârtie? Desigur, întrebarea este retorică, cunosc răspunsul. Rețin o afirmație din cartea lui Paler: „Lumea nu este făcută pentru visători! În mai multe ocazii, eu am fost mai sceptic, afirmând brutal că trăim (trăiesc) într-o lume criminală. „În principiu, zice Paler, „civilizația nu suprimă gorila din noi."

Am auzit azi: „Gelozia, ca expresie a neputinței, este, fără îndoială, o curvăsărie mentală". O notez și eu aici ca fapt divers. Punct!

10 noiembrie 2001

Mă întrebam astăzi, mai devreme (și am și scris undeva pentru viitoarea mea carte), dacă „Gânditorul de la Hamangia" (statueta aia mică din neolitic) își ținea capul între pumni pentru că se certase cu femeia lui. Or, dacă se certase, este firesc să te întrebi ce motive ar fi avut. O prinsese asupra faptului cu un alt gânditor? Cu vreun hăndrălău neolitic, cum s-ar zice! Sau îl surprinsese ea cu vreo pațachină din epoca pietrei cioplite și-i făcuse scandal în public? Ori pur și simplu filosofa și el ca tot omul și-l apucase o lehamite de o așa viață primitivă rar întâlnită?

Întrebarea este ce motive ar fi avut să se plictisească omul din neolitic așa încât, neavând încotro, să se lase cotropit de tot felul de gânduri neroade.

Pentru că am găsit locul liber aici, mai notez că sentimentele nu sunt meseria mea. Nu zic că nu le am, dar nu le-am pus mereu pe primul plan. Când acestea încep să mă năvălească, devin vulnerabil, sufăr. Și asta pentru că sentimentele cele mai pregnante și potrivnice le am față de mine. Nu pot să-i înțeleg, cum se cuvine, pe cei care au sentimente doar pentru alții și nimic pentru ei înșiși. De fapt, nici nu cred că există cineva în felul ăsta. Așadar nu știu cum sunt alții, dar când mă văd pe mine…

11 noiembrie 2001

Principiul că oamenii sunt egali este pe cât de neadevărat, pe atât de nenorocit. Acesta a fost unul din sloganurile Comunei din Paris cu tot ce-a derivat de acolo. Nu suntem egali doar pentru că toți avem stomacuri asemănătoare. Dacă ar fi așa, am fi egali și cu oaia, care are aceeași lungime a intestinelor, ca a omului. Unii indivizi sunt harnici din naștere, alții puturoși, unii se nasc frumoși, alții taman buni să fugi de frica lor, unii au o sănătate de fier, alții sunt bolnavi mai tot timpul vieții, unii se nasc în familii bune, alții în bălăriile de pe marginea drumului, unora le surâde norocul, altora nu, unii se nasc pe timp de pace, alții în vremea celui mai cumplit război, unii, în zone geografice care oferă aproape totul, alții, în zone neprielnice, unde bătălia pentru supraviețuire este crâncenă.

Chestiunea este că, în general, toți am vrea să fim egali cu cei care ne sunt superiori dintr-un punct sau altul de vedere. Ceea ce mie îmi repugnă până la oroare este ideea de a fi egal cu un hoț sau cu un puturos. Să nu-i văd în fața ochilor!

Mâine Magda va avea o convorbire cu Elena Galaction, fiica lui Gala Galaction, pentru a obține dreptul de publicare a traducerii piesei shakespeariene Neguțătorul din Veneția. Știu că va fi o discuție jenantă: un editor, în ziua de astăzi, mai ales dacă este un începător în branșă, cum suntem noi, nu poate oferi decât foarte puțini bani ca drepturi de autor. Cărțile, cu mici excepții, în perioada asta, se tipăresc în tiraje descumpănitor de mici și se vând cu greu. Oferta pieței, comparativ cu perioada dinainte de Revoluția din 1989, este destul de mare, dar puterea de cumpărare a scăzut enorm. În plus, atenția cititorilor este deturnată de inamicul televizor, încărcat pe toate posturile cu programe de proastă calitate care fac elogiul violenței și gustului cel mai îndoielnic. Nu-i poți spune nici măcar „cultură pentru proști".

Urmașa lui Galaction, după câte am înțeles, o duce destul de rău cu banii, așadar recunosc cinic că sper să accepte și să cedeze drepturile pentru o sumă cât mai modestă. Am început să devenim specialiști în discuții cinice și să simțim din ce în ce mai greu jena față de cel cu care facem „afaceri". Rapacitatea este un atribut al societății capitaliste și noi trebuie să ne însușim dureros lecția asta. Din acest punct de vedere, comuniștii aveau dreptate. Cu toate că nici rapacitatea de pe vremea lor nu era mai brează.

Cred că în memoriile lui K.H. Zambaccian am citit cum aștepta el cu sufletul la gură să se încheie vreo expoziție de pictură pentru ca, la sfârșit, să poată negocia la sânge cu pictorul, pentru a obține un preț cât mai mic pe vreun tablou. Tot așa gândesc și eu despre Elena Galaction și nu e singura persoană cu care am procedat la fel. Principiul este, cum zicea un alt editor, că foamea învinge. Adică posesorul unui drept de autor (autorul însuși sau urmașii lui) n-are încotro și-l vinde pe un preț de nimic.

Se știe că nicio societate aculturală n-a rămas în istorie doar pentru că a fost aculturală. Orice popor cu vechime se laudă în primul rând cu cultura sa, cu toate că niciodată în istoria ei nu s-a pus preț prea mare pe cultură. Idealul unei societăți contorsionate, cum e cea de astăzi, ar putea fi acela de a scoate bani din cultură ca să aibă cu ce să facă tunuri, gloanțe și bombe.

12 noiembrie 2001

Azi-dimineață, pe la nu știu ce oră, am împlinit 57 (cincizeci și șapte!!!) de ani. Conform principiului adoptat de mine, anume că vârsta nu este un merit (chiar și proștii îmbătrânesc!), ziua de astăzi a fost una absolut obișnuită, cu grijile dintotdeauna: școala, orele de curs etc. Deși meseria asta de profesor nu-mi mai place deloc, totuși clasa cu copiii cărora le vorbesc până răgușesc este un loc în care mă odihnesc, uit de griji, de diversele încurcături pe la editură, de nemulțumirile cotidiene și, iată, a mai trecut o zi.

Tot azi am primit faxul de la Vivendi Universal — Paris, în care se spune că ne cedează copyrightul pentru cartea Ce este democrația de Simone Goyard-Fabre, contra sumei de 3 000 de franci francezi (o nimica toată pe lângă leafa de 10 000 FRF pe lună a unui lucrător obișnuit francez, dar o sumă considerabilă pentru România, unde atâția bani înseamnă leafa pentru aproape o jumătate de an a unui profesor începător). Neregula este că nu o carte ca aceasta îi trebuie țugulanului român, pentru care democrația românească înseamnă, în realitate, deocamdată sărăcie și lipsă de speranță.

Iliescu, președintele țării, a vorbit la tribuna de la ONU (zic unii că omul nostru s-a exprimat într-o engleză de baltă!) despre spolierea țărilor amărâte, cum e România, despre creierele care migrează în Occident pentru un dolar în plus, dolar sănătos și mare, pe care nu-l poți găsi pe-aici nici dacă-l cauți cu lumânarea. Aici Iliescu are dreptate: tineretul își ia lumea în cap și se duce unde crede că îi e mai bine. Străinii se bucură pentru că-i pun pe ai noștri la muncile mai puțin dorite de ai lor și-i plătesc mult mai prost, undeva pe la jumătate.

Astăzi s-a mai prăbușit un avion, cu 225 de persoane la bord, în New York. Nu sunt supraviețuitori. În primul moment, toată lumea s-a întrebat dacă nu e vorba de un nou atac al arabilor, precum cel din 11 septembrie, când au fost lovite și dărâmate cele două turnuri de o sută de etaje, care făceau mândria Americii. La radio s-a transmis că starea de panică a americanilor la prăbușirea turnurilor s-a reflectat în goana mulțimii disperate spre magazinele alimentare din care să se aprovizioneze cu haleală. Mațul e cel mai teribil organ de simț!

Magda a încheiat contractul cu Elena Galaction p­entru traducerea piesei lui W. Shakespeare Negustorul din Veneția. Bătrâna, care are nouăzeci de ani, a fost bucuroasă, mai ales că i-am promis și un procent din vânzări (ne-ar fi cedat dreptul de publicare a traducerii chiar pe gratis!), dar a avut o întrebare: dacă moare, cine ia banii, că ea nu are urmași?

Citesc într-o carte de memorii a lui Romul Munteanu (O viață trăită, o viață visată). Omul acesta, care a fost un nume de răsunet la vremea lui în critica literară, se plânge de toate mizeriile vieții, ajuns acum un pensionar de șaptezeci de ani, „alungat" din viața socială, frământat de boli, singurătate și o sărăcie lucie.

Cred că nu este imoral ca la o anumită vârstă (cum sunt eu acum) să începi să te gândești la acea parte urâtă a vieții, bătrânețea, ce te situează în fața unui zid până la care drumul de parcurs în fiecare zi rămâne tot mai scurt.

13 noiembrie 2001

Azi am terminat o „lucrare începută mai demult. Sculptură, formă decorativă, nici eu nu știu cum s-o numesc. Nici măcar nu știu să spun „ce reprezintă, dacă mă întreabă unul sau altul. O bucată de lemn mai ciudată, în care înfig tot felul de țepi, de asemenea din lemn, așezați în diverse poziții, în ordine sau în cea mai ciudată dezordine. Cum să povestești o sculptură? Cu ce cuvinte? E ca și cum ai încerca să sculptezi un cântec.

Îmi aduc aminte că, demult, cu vreo douăzeci de ani în urmă, am făcut o expoziție de pictură în care aveam un ciclu „ferestre. O metaforă în mai multe variante. Vernisaj, niște șampanie la pahar chiar acolo, în sala de expoziție, lume multă prezentă, unii prieteni, alții gură-cască. Spre sfârșitul ceremoniei, obosit, m-am retras să stau pe un pervaz, la geam. Și-atunci a venit la mine unul, un șmecher cu aer de atotștiutor, gras, masiv, se vedea că e neam prost, să mă întrebe ce sunt chestiile astea, ferestrele astea, ce reprezintă adică, zice, povestește-mi-le și mie. De parcă s-ar fi putut așa ceva! Mă rog, nu poți să-i spui omului că e tâmpit, chiar dacă scrie pe fruntea lui cu litere mari. Ce să-i „povestesc? Și-atunci i-am răspuns că, deoarece nu știu cum să-mi povestesc picturile, aș putea să i le dansez! Sau să i le cânt! Ce preferă? Cântatul sau dansatul? Omul s-a uitat la mine nevenindu-i să creadă. Apoi s-a întors și a plecat bombănind că, după ce că suntem niște nenorociți fără talent, mai suntem și bășcălioși.

Așadar, cum ziceam, astăzi am mai terminat o „lucrare" de sculptură, care nu știu ce reprezintă, despre care nu știu ce să povestesc și nici nu știu pe cine ar putea să intereseze. Apoi mă gândesc că vine iarna, în atelier este frig peste măsură (când mă vede lucrând în gerul cumplit din atelier, tata îmi zice că, și la pușcărie de-aș fi, tot aș duce-o mai bine), ciolanele mele își cântă maiestuos reumatismele înverzite de junghiuri. După care meditez la cum trece viața omului și el n-apucă să ducă la capăt tot ce începe. Și că nu întotdeauna am făcut cu timpul ceea ce trebuia făcut. Da, conștientizez faptul că am pierdut aiurea chiar și cele nouă luni din viață când eram în pântecele mamei și așteptam nici eu nu știu