La fel ca mine: Iubire interzisă, #1

By J.J. Rossanno

H207 este un om transformat, un cyborg din trupele RCC - mâna de fier a opresivei Republici WEIR. Viața lui ca de automat se schimbă într-o zi când, în timpul unei misiuni de represalii, alege să o salveze pe Melanie, o tânără rebelă.

Fiind descoperit de comandantul său, singura lui opțiune este să fugă cu Melanie și să-l caute pe profesorul Gunnerson, creierul din spatele programului de dezvoltare a cyborgilor al RCC. El dorește să-și recupereze amintirile, să cunoască persoana care a fost înainte de a fi transformat, în speranța de a se simți mai uman. Melanie își caută iubitul, care a fost capturat de RCC și transformat, așa că face echipă cu H207 pentru a-l găsi pe Gunnerson.

Îi va apropia oare această călătorie periculoasă?

• Language: English
• Publisher: J.J. Rossanno
• Release date: Aug 15, 2023
• ISBN: 9789730378047

Book preview

Capitolul unu

— Omorâți-i pe toți! strigă sergentul, în timp ce ochii lui artificiali, strălucind a răutate pură, reflectau focurile stârnite de soldații RCC în barăcile dărăpănate ale rebelilor. Nu uitați să păstrați pe unii dintre ei pentru Directiva 66!

Cum ar fi putut să uite? Ei înșiși erau, de asemenea, victime ale infamei Directive 66. Cea care lua tot felul de condamnați și dușmani ai republicii și îi transforma în soldați cyborg pentru marea Republică WEIR. Chiar dacă știau de unde provin, amintirile lor începeau în ziua activării lor. Viața anterioară le fusese ștearsă; personalitățile lor anterioare – unele cu adevărat rele, după cum li se tot spune – pierdute pentru totdeauna.

Femeile și copiii plângeau, iar bărbații încercau să tragă spre ei, dar fără rezultat. Plăcile metalice ale costumului lor le respingeau gloanțele de parcă ar fi fost niște muște. Avea un sistem automat de țintire care calcula sursa acelor gloanțe și îl făcea să tragă cartușe care nu ratau nimic, reducând definitiv la tăcere pe insurgenți. Dar ascultarea ordinelor sergentului însemna că nu avea să doboare doar rebeli înarmați. Cei bătrâni și slăbiți sau cei prea tineri erau o pradă ușoară pentru ei. Doar cei mai puternici erau cruțați și reținuți pentru transformarea cibernetică din cadrul Directivei 66.

Nu putea să nu asculte ordinele; așa era construit. Dar în timpul recentelor misiuni de represalii,  descoperise două lucruri. În primul rând, aceste masacre nu-i făceau nicio plăcere așa cum se aștepta de la el. În al doilea rând, descoperise o mică lacună în programarea sa. Îi împușca pe acești civili, conform programării sale, dar avea grijă să provoace doar răni neletale. Doar pentru a-i incapacita. Și asta îi ușura cumva conștiința. Avea el însă o conștiință? Era un lux pe care și-l putea permite? Erau și acestea niște întrebări care-l tulburau în ultima vreme.

Știa că are un creier în mare parte biologic, cu interfețe digitale pentru senzori externi și pentru controlul armelor. Apropo de senzori, avea senzori de plăcere și senzori de durere. Dar activarea acestora era în mâna stăpânilor săi. Durerea era folosită de ei ca să-l pedepsească și plăcerea... să-l răsplătească. Așa era viața lor; una din două. Între pedeapsă și răsplată, nu simțea nimic, era amorțit ca un lemn în plină iarnă.

Dar, din nou, în ultimul timp, trebuie să fi simțit el ceva din moment ce a încercat să se sustragă de la ordinele primite și nu a vrut să fie acea imagine a cruzimii necruțătoare pe care o proiecta RCC-ul. Încă dezbătea în sinea sa dacă ar trebui să raporteze asta, că poate specialiștii de la RCC Ops ar putea să-l reprogrameze să nu simtă absolut nimic. Ar fi bine să nu simtă nimic? S-ar putea, mai ales dacă trebuie să faci această treabă josnică zi de zi... Dar era la fel de posibil ca ei să decidă să-l retragă complet din circulație, să-l dea la fier vechi, considerând că nu ar merita riscul de a-l reprograma.

Cabanele de lemn putred erau aliniate pe trei rânduri și el fusese desemnat să patruleze spre capătul celui de-al treilea rând. Până acum, nu găsise pe cineva potrivit pentru Directivă și doar îi împușcase. Cât de neletal putea. Poate că unii dintre ei aveau să moară oricum din cauza pierderii de sânge, dar asta nu era preocuparea lui. Nu acum. Ultima baracă era cuprinsă de întuneric. Nicio lumină nu se strecura prin fereastra murdară. Asta nu însemna că nu era nimeni acolo. Cineva ar putea aștepta în întuneric ca flagelul să treacă. De parcă ar putea fi atât de norocoși!

Cu o lovitură de bocanc trânti ușa de perete și intră, fiind oarecum în alertă. Un atac surpriză putea fi posibil oricând. Ochii lui se adaptară destul de rapid la vederea nocturnă și începură să cutreiere camera. Era destul de sigur că detectorul lui de mișcare încorporat va prinde ceva ce i-ar scăpa minții lui umane mai lente.

Auzul îi fusese îmbunătățit cu procesoare de sunet care puteau izola cel mai mic sunet în ciuda zgomotului ce răzbătea din exterior. Dar, în cele din urmă, vederea sa îmbunătățită fuse prima care detectă mișcare în partea laterală a camerei, în spatele unui dulap cu ustensile de bucătărie. Putea să vadă silueta conturată cu roșu, cu accent pe arma pe care o ținea persoana respectivă. Un calcul scurt a fost suficient pentru a avea o opțiune de țintire care includea o traiectorie care ar fi străbătut dulapul și ar fi aruncat pistolul din mâna adversarului său. Arma lui fulgeră în întunericul camerei și pistolul zbură într-adevăr din mâinile femeii. Acel scurt flash a fost suficient pentru ca H207 să determine că adversarul era o femeie. Părul ei blond încurcat și curbele elegante, în ciuda hainelor zdrențuite, au dat-o de gol. Femeia scoase un fel de strigăt de durere când pierdu arma, dar asta nu o descurajă. Se aruncă asupra atacatorului ei cu un cuțit de vânătoare în mâna stângă. Cu o mișcare calculată el îi devie atacul făcând cuțitul să zboare și să cadă pe podea. Apoi, cu un dos de palmă, o lăsă inconștientă. Îi prinse mâinile la spate cu cătușe metalice și îi ridică corpul inert peste umărul lui.

Odată ieșit din baracă, văzu că raidul se apropia de sfârșit. Captivii pentru Directivă erau aliniați și păziți de ceilalți soldați cibernetici.

— Hei, 207! Ce ai acolo? îl întrebă H078.

Era colegul lui în cazarmă și avea această idee preconcepută că ei doi ar trebui să fie prieteni cumva.

— Doar ceva pradă de război, răspunse el, fără să știe exact de ce spunea asta.

— Înțeleg. Ți-ai găsit o bucată drăguță de...

Nu continuă pentru că sergentul venea spre ei.

— Am spus că distracția va avea loc la fața locului, lătră el.

Într-adevăr, cei de la Comanda Operațiunilor le activaseră senzorii de plăcere care le făceau pe deplin funcționale sculele lor reproduse corect din punct de vedere anatomic. Doar pentru a-i face să siluiască femeile rebele și să facă pedeapsa și mai crudă, distrugând și prin asta moralul rebelilor.

— Îmi pare rău, domnule sergent, dar nu am putut să fac asta când lucrez, spuse H207 neclintit.

— A-ha, așa că te-ai gândit să păstrezi ceva pentru mai târziu. Bine, dar scapă de ea imediat ce ai terminat.

— Da, domnule! admise H207 scurt.

Sergentul a plecat și H078 îi făcu glumeț cu ochiul.

— Dacă îți place așa de mult de ea, poate o vei supune Directivei 66. Astfel vei putea fi alături de ea în fiecare zi.

— Mai taci naibii! spuse el și, purtând în continuare femeia pe umăr, înaintă. După ce prizonierii au fost încărcați în camioane, H207 și-a pus prada în portbagajul vehiculului de asalt pe care el și H087 îl împărțeau. Dar nu înainte de a-i verifica pulsul. Era stabil ca și respirația ei. Convoiul militar s-a întors la baza care se afla la mai mult de nouăzeci de kilometri de ascunzătoarea acestor rebeli. Nu se dovedise a fi cine știe ce ascunzătoare; mai degrabă, era un loc al oamenilor decăzuți care pierduseră totul sau poate nu avuseseră niciodată ceva de pierdut în primul rând.

O jumătate de oră mai târziu, intrau pe porțile bazei. În lumina zorilor, garduri înalte, cu sârmă ghimpată, împrejmuiau trei rânduri de barăci, alte clădiri administrative și un hangar mare. Pe o parte, lângă gardul de lângă barăci, era o pădure deasă. Vegetația pădurii era atât de sălbatică încât oferea o latură sigură taberei lor. Niciun post de pază nu era necesar pe partea aceea. Doar patrule.

Odată ce mașina lor s-a oprit, H207 a luat femeia din portbagaj, încă inconștientă, și a ridicat-o din nou pe umărul său stâng. H087 i-a făcut din nou cu ochiul și s-a dus să parcheze mașina în hangar și l-a lăsat să-și facă treaba. De obicei, după o astfel de misiune de pedeapsă, aveau ceva timp liber pentru a se relaxa.

Relaxarea preferată al lui H207 era să rătăcească prin pădurea sălbatică, să o exploreze și să găsească de fiecare dată noi minunății. Gardul înalt nu era o problemă pentru el. Corpul lui îmbunătățit artificial aproape că reușea să sară peste acel gard. Avea nevoie doar de un mic avânt în timpul saltului și pentru asta se folosea de vârful gardului și în cel mai scurt timp era de cealaltă parte. Că avea o greutate în plus astăzi nu era nicio problemă. A trebuit doar să trimită mai multă putere servomotoarelor care îi controlau picioarele.

Când se află de cealaltă parte a gardului, urmă un tunel pe care îl făcuse anterior prin desișul spinos care înconjura baza lor. De data aceasta a trebuit să strângă trupul femeii la pieptul lui pentru a o proteja să nu fie rănită prea tare de spini. A continuat cu o perseverență măsurată până când desișul de la marginea pădurii s-a împuținat, lăsând loc copacilor înalți și drepți. H207 continuă să țină femeia la pieptul lui. Dădea semne de viață și gemea din când în când. Se întrebă dacă ea retrăia scenele din acea dimineață în visele ei. Nu era un loc prea fericit în care să mergi în timpul somnului...

De la transformarea lui, nu mai avea nevoie de atât de mult somn. Când creierul lui uman trebuia să se închidă, nu visa. Sau, poate că nu-și amintea el. Avea o idee că acesta era un efect secundar al transformării lor. Creierul îi fusese dozat cu unele substanțe pentru a-i șterge viața anterioară și aceleași medicamente  împiedicau amintirile să reapară ca vise.

Călătoria prin pădure în soarele dimineții care se strecura prin frunzișul gros se apropia de sfârșit. O mică poiană scăldată în ceață era destinația lui. Aici găsise cu ceva timp în urmă o cabană veche din lemn, abandonată de mult de proprietarii ei. O curățase, îndepărtând grămezile de praf și pânzele de păianjen și-și făcuse un loc de refugiu numai pentru el. Dacă nu ar fi trebuit să meargă la bază pentru reîncărcare, și-ar fi petrecut cea mai mare parte a timpului liber aici.

Îi plăcea să stea acolo într-o poziție confortabilă și să-și elibereze mintea de orice gând imediat. Ai putea spune că medita. Orice ar fi fost, el încerca în secret să acceseze unele informații din viața lui anterioară. Creierul său biologic, centrul ființei sale, era tot acolo și nu putea concepe că a fost lipsit de partea prețioasă alcătuită din viața lui anterioară, cu amintiri, oameni pe care îi cunoștea, experiențe pe care le-a trăit.

Încă ținând-o pe femeie în brațele sale, deschise ușa, ascultând cu simțurile sale intensificate dacă era vreo prezență străină acolo. Nu era. Așa că o întinse pe vechea canapea care ocupa centrul camerei. În lumina strălucitoare a dimineții, putu să se uite mai bine la ea. În ciuda hainelor ei zdrențuite, era frumoasă, cu trăsături zvelte și o față drăguță care părea liniștită în somn. Nu era sigur că va păstra aceleași linii dulci ale buzelor ei odată ce se va trezi și va vedea că era ostatica lui.

Îi verifică hainele și într-un buzunar al pantalonilor ei strâmți găsi un act de identitate eliberat de Republică. Numele scris acolo era Melanie Norgreen. Vârsta de 28 de ani. Domiciliul era trecut ca fiind în Haga. Destul de departe de aici; mai mult de o mie cinci sute de kilometri.

Ce făcea ea atât de departe de casa ei? Va trebui să folosească niște tehnici de interogare pentru a obține ceva de la ea. Chiar era necesar? Superiorii lui nu știau despre ea. Atunci de unde acea curiozitate legată de femeie? De asemenea, chiar era ea prada lui de război? Ura să o eticheteze așa. Dar de ce a luat-o în primul rând? De ce a scăpat-o de o moarte sigură sau de Directiva 66, o soartă mai rea decât moartea?

Gândindu-se mai bine acum că avea timp, nu putu găsi un răspuns. Ajunse la concluzia că a fost în principal un impuls al momentului. Încercând să afle de unde venea acel impuls, nu află nimic.

De obicei, acțiunile sale erau rezultatul analizei tactice bazată pe experiențele trecute și pe o mulțime de informații furnizate lui de computerul central din bază. Nu avea o experiență anterioară cu femeile. Nu după