Twentieth Century Romania: A Retrospective

By Kurt W. Treptow

The studies included in this volume reflect on the history and culture of Romania during the twentieth century, a critical century for the country that saw such realizations as the achievement of national unity, as well as the horrors of two world wars and the installation of a brutal communist dictatorship, ending in the overthrow of the totalitarian regime and the hopes for a freer and more prosperous future. These papers, written in English and Romanian, were presented at the Eighth International Conference of the Center for Romanian Studies, held in Iasi, Romania, on 24-25 June 2002, on the theme "Twentieth Century Romania: A Retrospective."

Studies include:

• Dumitru Sandru, Arestarile Operate În 1945 În RomÂnia Dupa Instaurarea Guvernului Petru Groza;
• Matthew H. Ciscel, Cei de la Rusi: The linguistic identity of the Bessarabian Romanians in the 20th Century;
• Dissidents of the Great Unification?;
• Stelu Serban, About electoral volatility in interwar Romania;
• Simona Gheorghiu, Nicolae Iorga and the Iron Guard;
• Florian Banu, Regele Carol al II-lea si emigratia romÂneasca din America În timpul celui de-al doilea razboi mondial;
• Mihail Rotaru, Sfatul Tarii si autodeterminarea Basarabiei;
• Basil D. Georgiadis, Life After Ceausescu: The Challenge of Democracy and NATO Membership for Romania;
• Wally Bacon, Contextualizing Interwar Romanian-Polish Relations;
• Liviu Groza, Periodicizari ?i Tranzitii În Secolul XX din perspectiva romÂneasca;

and many more.

• Language: English
• Publisher: Center for Romanian Studies
• Release date: Nov 21, 2023
• ISBN: 9781592113477

Book preview

Introduction

Twentieth Century Romania was a period of great turmoil. With the achievement of national unity following World War I, prospects looked bright. But the coming of the Second World War would see the country once again dismembered and fall under a brutal communist dictatorship. As the century came to a close, the Communist regime fell, but new challenges emerged as the country struggled to become a democracy.

For this reason, the topic Twentieth Century Romania: A Retrospective was chosen as the theme for the Eight International Conference of the Center for Romanian Studies, held in Iaşi, Romania, on 24-25 June 2002. During the sessions held at the Palace of Culture in Iaşi, participants discussed various aspects of the history and culture of Romania during the Twentieth Century. At the conclusion of the proceedings, participants also had the opportunity to visit several important historical sites connected with Romanian culture, including the painted monasteries of northern Bucovina.

The present volume is a collection of the papers presented at that conference. This collection of studies is intended to reflect the latest research by leading Romanian and foreign scholars concerning various topics related to the general theme of the conference. As English and Romanian were the languages used at the conference, the articles are published in the language in which they were prepared by their authors.

We would like to express our gratitude to the A.D. Xenopol Institute of History and its director, Academician Alexandru Zub, who co-organized the conference with us. In addition, we express our gratitude to the Moldova National Museum Complex, Iaşi, and to the Iaşi County Board for their generous support of this conference, both now and in the past.

Dr. Kurt W. Treptow

Director, Center for Romanian Studies

Introducere

România secolului XX a fost o perioadă tumultoasă. Odată cu dobândirea unității naționale după Primul Război Mondial, perspectivele păreau pozitive. Din păcate, începutul celui de-al Doilea Război Mondial avea să găsească țara din nou destrămată și căzută sub brutala dictatură comunistă. Odată cu apropierea noului secol, regimul comunist a fost înlăturat, dar au apărut noi provocări pentru țara care se străduia să devină un stat democrat.

Din acest motiv, subiectul Twentieth Century Romania: A Retrospective a fost ales ca temă principală pentru cea de-a Opta Conferință Internațională a Centrului de Studii Românești organizată la Iași în perioada 24-25 Iunie 2002. Pe parcursul sesiunilor ce s-au desfășurat la Palatul Culturii din Iași, participanții au discutat despre diverse aspecte ale istoriei și culturii românești în secolul XX. După încheierea discuțiilor, participanții au avut ocazia să viziteze câteva obiective turistice importante legate de cultura românească, inclusiv mănăstirile din nordul Bucovinei.

Acest volum cuprinde o colecție de lucrări prezentate la conferință. Colecția este menită să reflecte cele mai noi studii de cercetare realizate de oameni de cultură români și străini asupra diverselor subiecte legate de tema principală a conferinței. Având în vedere faptul că limbile română și engleză au fost folosite în timpul conferinței, articolele sunt publicate în limbile în care au fost prezentate de către autorii lor.

Dorim să mulțumim Institutului de Istorie „A.D. Xenopol și directorului acestuia, Academician Alexandru Zub, care a contribuit la organizarea conferinței împreuna cu noi. De asemenea, mulțumim Complexului Muzeal Național „Moldova din Iași și Consiliului Județean Iași pentru sprijinul generos acordat, atât acum, cât și în trecut.

Dr. Kurt W. Treptow

Director, Centrul de Studii Românești

Periodizări și tranziții în secolul XX

din perspectiva românească

Liviu Groza, București

Rezumat

Periodicizarea istoriei României în secolul XX determinată de contextul geopolitic și specificul economic, social și cultural al provinciilor și al ansamblului țării. Evenimente majore au fost urmate de tranziții care au marcat profund structura politică și socială. Acestea au fost în jurul anilor 1915, 1945 și 1989, precum și de altele specifice României.

1. Caracteristici generale

Retrospectiva istorică a secolului XX din perspectiva românească este strâns legată de una geopolitică. Ea reflectă frământări locale, zonale, puternice influențe ale politicii europene sau mai depărtate. Evoluții istorice, revoluții, mișcări populare s-au succedat cu perioade mai liniștite, de progres economic și social.

Curente extremiste au reflectat frământări interne, tensiuni sociale, naționale, cu tendințe de imixiune din exterior, influențate de ideologii, cu valuri de pătrundere în conștiința națională frământată între mituri, demitizări, între realitate și ideal, revenind, ca și Anteu din mitologie care își va lua puterea din contactul cu pământul.

Istoria trăită direct sau relatată de o generație sau două de înaintași ne permite o etapizare pe care încercăm să o conectăm la cele făcute de istorici cercetători ai secolului XX, periodicizarea istoriei mondiale, Eric Hobesbawn, Anderson, etc.

Începutul secolului, anul 1900 este caracteristic unei epoci de predominare a imperiilor, cu sferele lor de influență, fixate uneori prin tratate.

În imediata vecinătate erau imperiul austro-ungar, rus, apoi cel german și turcesc, mai departe cel englez și francez și legăturile cu lumea nouă, atrasă de piața europeană sau înghițind forța de muncă ieftină și deficitară.

Perioada pană în 1915, pe baza entității naționale comune, limba, obiceiuri, religie, continuau specificități naționale regionale.

Conflagrația mondială 1914 – 1920 a dus la prăbușirea de imperii și revoluții și reașezări de frontiere urmate de o tranziție până la criza din 1929-1932 degradarea sistemului democratic și instaurarea dictaturilor în intervalul 1938-1944. Dezmembrarea țării și intrarea în cel de al Doilea Război Mondial, sferele de influență au marcat tranziția spre socialism, o restructurare socială și economică pe perioada 1945-1989 după care a început tranziția spre capitalism și integrare euroatlantică.

Mărturii și documente de arhivă se referă la extremisme și atenuare a acestora din perspectiva românească.

2. Caracteristici zonale și evoluția lor

2.1 Vechiul regat

În Vechiul Regat continuă evoluția tradițională agrară, bazată pe marea exploatare în unități mari cu randamente mărite, reduse după reforma lui Cuza din 1864, dar menținută ca formă, cu tensiuni sociale crescânde până la răscoala din 1907. Gospodăria individuală țărănească, supraviețuia având caracteristicile unei autoaprovizionări, reciclări, folosirea tracțiunii animale, cea mai eficientă energetic, folosirea energiei solare, dar cu randamente scăzute. Idealizată de unii economiștii, printre care americanul de origine română Nicolae Georgescu-Roegen prin bioeconomie, ca o sinteză a biologiei, a celui de-al doilea principiu al termodinamicii, a entropiei, studiul biosferei, al litosferei, în filiație cu economistul rus Vernadski, care a introdus noțiunea de noosfera, lumea spiritului. Acest aspect al agriculturii naturale este unul din punctele unui program bioeconomic minimal. Într-o perspectivă largă, este un reper de actualitate în preocupările privind dezvoltarea durabilă. Limitarea sau descreșterea economică ca o soluție în fața pericolului epuizării resurselor, a poluării crescânde și a schimbărilor climatice, pune față în față neoliberalismul și necesitatea restrângerii unei dezvoltări necontrolate.

Agrarianismul caracteristic unor zone întinse estice cu mișcări țărănești, care au încercat să se impună înainte și după revoluția rusa din 1917, prin promotorii ei — Școala lui Ciaianov — au fost debordați de marxiști, care vedeau în agricultură o componentă a dezvoltării industriale.

Viața spirituală era dominată de ortodoxism, religia marii majorități a populației și de un naționalism moștenit din secolul XIX, de formare a statului român cu un început de viață democratică, dar dominat de o oligarhie liberală sau conservatoare. Influența germană era puternică, începând cu dinastia și apropierea de puterile centrale, contracarată de Antanta. Salvarea de sub oprimare a populației românești din Austro-Ungaria a dezvoltat un puternic curent pentru unirea cu Transilvania, în ajunul Primului Război Mondial.

2.2 Ardealul

Ardealul se afla sub dominație maghiara în dubla monarhie instaurată în 1987 în urma șocului revoluției din 1848, când o parte a clasei politice românești a pactizat cu noua stăpânire, adoptând tactica pasivității a Partidului Național Român, înființat la 1864 in Miercurea Sibiului. Societatea feudală maghiară bazată pe mari moșii exploata munca iobagilor, în majoritate romani, eficientă agricol, menținută la putere până în 1945. Analizată în profunzime de cunoscutul sociolog britanic Seton Watson, cunoscut sub numele de Scotus Viator, supraviețuirea clasei dominante se explica prin tradiții bazate pe forță și jocuri politice pe plan european.

Țărănimea română și clasa conducătoare era diferită față de Vechiul Regat, avea o conștiință națională și o organizare materială mai evoluată, o viața spirituală având idealul dezrobirii și al unității naționale. Unirea se forma la sate, prin preoți și intelectuali evoluând rapid. Deși angajată în război începând cu 1914, exista o rezistență accentuată după începerea ostilităților cu România angajată de partea puterilor aliate începând cu 1916. A fost o tragedie a celor angajați în lupta contra intereselor proprii, formați ca ofițeri cu multe jertfe în Galiția, Italia, Franța. Mulți au sabotat acest război, fiind condamnați, încarcerați.

Viața politică era dominată de Sinodul Mitropolitan din Sibiu organizat după principiile lui Șaguna. Alegerea de mitropolit din 1917, în plin război a fost subminată, fiind respinsă după confruntări cu poliția și armata maghiară, prin insultarea lui homo regius, trimisul împăratului, eșuând astfel alegerea preferatului contelui Stefan Tisza, Vasile Mangra.

Finalizarea a fost actul Unirii de la 1 decembrie 1918.

2.1.1 Celelalte provincii și zone românești

Banatul, apropiat Ardealului cu un specific aparte, o coabitare mai largă a elementului românesc cu cel maghiar, german, sârbesc, cu o tradiție culturală specifică, a reprezentat o zonă avansată economic. După o încercare de separare și autonomie în 1918 a participat la Unirea de la Alba Iulia.

Bucovina a reprezentat un exemplu de înțelegere între cele 4 naționalități: română, germană, ruteană și evreiască. Având un statut aparte în monarhia habsburgică, încadrată în statul național român în 1918 a suferit de pe urma poziției între țări, urmată de modificările de frontieră din 1940, 1941, 1944 și 1991.

Basarabia a avut o situație similară. În 1944 și 1947 a primit un statut aparte, inclusiv modificări ale frontierelor.

Dobrogea, alipită în 1878 la România reprezintă o coabitare între români, tătari, turci, armeni, bulgari, cu o anumită specificitate culturală și economică.

Alte ținuturi românești cu populație românească au manifestat o dorință de legături culturale și economice cu România, cum ar fi cele din Ungaria, din Balcani, uneori defavorizate. Tranziția pentru acestea a urmat calea țărilor în care trăiau.

***

După Unirea din 1918 a urmat perioada de consolidare a statului național unitar român, o tranziție de la provinciile tradiționale spre a unificare care a durat pana in 1940.

3. Încercare de periodizare determinată

de evenimente majore

3.1 Perioada 1915–1940

Primul Război Mondial, revoluția rusă și consecințele lor, modificări ale frontierelor, au adus apariția de noi state, prăbușirea imperiului habsburgic, rus, german, modificări profunde economice, sociale, naționale.

Tranziția de la vechea structură spre una nouă, reforme sociale, regrupări de interese ale oligarhiilor, reforme agrare, împroprietărirea țăranilor, au fost însoțite de greve și nemulțumiri ale națiunilor sărace.

În jurul anului 1915, în contextul izbucnirii războiului a apărut noul stat național român, Romania Mare și au început eforturile de consolidare a acestuia, sub amenințări și reacții ale vecinilor din apus și răsărit. Tendințelor de autonomie, datorate neconcordanței între ținuturile proaspăt alipite, au fost contrapuse cele de unire fără condiții, mai specifice în Ardeal. A fost un proces de tranziție parcurs uneori greoi, cu reacții regionale, ce a caracterizat întreaga perioadă până in 1940. Grevele au luat uneori proporții. Cea din 1920, care a paralizat traficul feroviar, a îngreunat prima vizită de după război a regelui Ferdinand la Iași. Grevele din 1928-1934 au condus la conflicte sângeroase și la regrupări politice și apariția de formațiuni reformatoare, cu succese electorale locale, care anunțau reformele profunde de mai târziu.

Acestea condiționau în același timp o reacție față de creșterea influenței regimurilor rasiste, antisemite, de extremă dreaptă în întreaga Europa, o regrupare a celor de stânga. Se contura amenințarea păcii. Succesele Germaniei au atras o parte din intelectuali și tineret, pe baza tradiției autohtone a ortodoxismului, continuator din secolul XIX. O regrupare intelectuală și politică s-a format ca o apărare a valorilor culturale. Consiliul Mondial al păcii de la Bruxelles, întemeiat în 1936 cu componența lui naționala prezidată de Titulescu, a fost un exemplu de concentrare a unor forțe politice de stânga sau aripa stângă a partidelor tradiționale numite mai târziu istorice.

Tendințele autoritare și de compromitere a partidelor care au condus în cele din urmă la instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea au însemnat sfârșitul vieții democratice în 1938. Dictatul de la Viena și pactul Ribbentrop — Molotov din 1940 a fost rezultatul pierderii alianțelor tradiționale, a unui alt context de forțe europene și al slăbirii interne.

3.2 Perioada 1940 – 1989

Desfășurarea precipitată a evenimentelor până în 1945, moment marcat de Hobbesbawm ca începutul unei perioade ce se termina în 1989, a zguduit întreaga omenire prin cel de-al Doilea Război Mondial, cu sacrificiile imense înregistrate umane si materiale și împărțirea în sfere de influență între marile puteri învingătoare urmate de Războiul Rece al cărui început a fost marcat în anul 1946. Romania a avut pierderi teritoriale în est, vest și sud. Cele din vest au fost recuperate și s-a realizat reîntregirea Ardealului în 1945, întărită prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1947, eveniment de importanță istorică, similar cu cel din 1918.

Ca și atunci, pregătirea s-a făcut înaintea Tratatelor de Pace, prin Unirea declarată la 1 decembrie 1918 și 13 martie 1945. Țara învingătoare în Primul Război Mondial, în condiții mai dificile, cu toate sacrificiile pe frontul de vest, țara învinsă în cel de-al Doilea, unitatea Ardealului întreg a fost restabilită, prin eforturi remarcabile ale politicii interne și externe.

Tranziția de la monarhie la republică cu punctul culminant 30 decembrie 1947, în context extern și intern, după 6 martie 1945 a fost începutul unei tranziții de la capitalism la socialism.

După o pregătire începută încă din 1956, desprinderea de URSS, retragerea trupelor sovietice în 1958 a însemnat o altă tranziție de durată, în limitele geopolitice date și calea spre independență.

1989 a marcat desprinderea de dictatură și începerea democratizării, o tranziție de proporții, de la socialism la capitalism, un proces invers al celui început în anii 1948 — 1958, încă în curs de desfășurare.

***

Deși au avut la origine specificități diferite ale provinciilor, după realizarea statului național unitar român, evoluția lor comună a urmat un proces de consolidare.

Descentralizările din statele din Europa Centrală și de Est nu au condus la evoluții dramatice. Viitorul va arata, în contextul geopolitic în permanentă schimbare, daca specificitățile provinciilor istorice vor urma asemenea tendințe.

Sfârșitul secolului XX și începutul celui de-al XXI-lea intensifică integrarea euroatlantică. Este tranziția la care asistăm.

Bibliografie

Hobbesbawn, Eric. Secolul XX, Secolul extremelor. Editura Lider Traducere din engleză. București. 1999.

Boia, Lucian. România, Țara de frontieră a Europei. Editura Humanitas. București. 2001

Lenday, PauI. Ungurii. Editura Humanitas. București.

Lazar, Ioachim. Dr. Petru Groza în istorie. Mărturii și documente. Editura Destin. Deva. 2002.

Seton-Watson (Scotus Viator). Stat și Națiune. Londra 1908.

Vernadsky, V.I. Gândirea științifică, un fenomen planetar. Editura Fundației Vernadsky. Moscova. 1996.

Georgescu-Roegen, Nicolae. Legea Entropiei și procesul economic. Ediția a II-a. Editura Expert. București. 1996.

Ciaianov, Alexander. Învățătura economiei țărănești. Teoria economiei familiare în construcția rurală. Berlin. 1932.

Georgescu-Roegen, Nicolae. „Agrarianismul." În: Economia Analitica-Teme și Probleme. vol. IV, Cartea I. Editura Expert. București. 2000, pp. 295-342.

Groza, Liviu. Continuitate și Tradiție. Al 6-lea Colocviu internațional al Centrului de Studii Românești. Iași. 2001, pp. 24-28.

România în sistemul relațiilor internaționale

cu ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est

în secolul XX

Lilia Zabolotnaia, Chișinău

Regiunea Europei Centrale şi de Sud-Est prezentată în acest curs de lecţii se limitează la istoria următoarelor state: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Iugoslavia, Macedonia, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia şi, de asemenea, a marilor puteri europene în contextul relațiilor politice dintre ele în secolul XX, începutul secolului XXI. Anume în această regiune s-au intercalat într-un mod contradictoriu interesele întregii Europe, ceea ce a provocat două războaie mondiale și a schimbat radical harta politică a Europei.

Studierea acestui curs e necesară din considerentele că actualmente ca niciodată a apărut problema compatibilității civilizaţiilor diferitelor state şi popoare, tolerarea diferitelor religii şi culturi. Cunoaşterea istorică a acestor fapte, evenimente şi procese ne permite să depistăm rădăcinile multor discordanțe ale contemporaneității, să evităm situaţii eronate şi cataclismele civilizaţiilor şi să modelăm posibile variante umane de ieşire din aceste momente critice.

În istoriografia mondială această regiune apare sub denumirea Europa de Est. Nu suntem de acord cu această denumire, deoarece în Europa Centrală şi de Sud-Est sunt prezentate diferite tipuri de state cu un anumit specific istoric ce nu pot fi încadrate într-un model universal. Statele Europei Centrale în prezent se dezvoltă integral, iar Europa de Sud-Est este zguduită de evenimente furtunoase, cauzele cărora vin din adâncul istoric.

În ultimul deceniu al secolului XX aici s-a început scindarea tragică a formațiilor statale polietnice, care au provocat confruntări inter-etnice, inter-teritoriale şi inter-confesionale. Una din cauzele acestor conflicte dintre ţările balcanice este necoincidenţa hotarelor geografice şi istorice.

În prezentul curs de lecții este reflectată istoria fiecărei ţări în parte pe baza literaturii naţionale şi universale în conformitate cu importanţa politică, social-economică şi naţională. Aceasta ne permite să punem accentul pe specificul fiecărui stat şi să demonstrăm rolul lui în civilizaţia universală. Materialul se bazează pe combinarea metodologiei tradiţionale cu cea problematică. Procesele istorice sunt analizate în plan retrospectiv şi comparativ ceea ce ne permite să evidenţiem procesele istorice generale, universale şi specifice regionale.

Cronologia cursului se bazează pe periodizarea universală a secolului XX: 1) evenimentele politice de la începutul secolului; 2) anii Primului Război Mondial şi consecintele lui. Apariţia statelor noi şi schimbarea hărții politice a Europei; 3) perioada interbelică. Ţările din Europa Centrală şi Sud-Est în sistemul relaţiilor internaţionale; 4) Al Doilea Război Mondial şi consecinţele lui. O nouă schimbare a hărții Europei şi contrapunerea a Estului şi Vestului; 5) anii 50-80. Bipolarizarea lumii. Perioada războiului rece şi a socialismului real; 6) sfârşitul anilor 80 — începutul anilor 90. Perioada revoluţiilor de catifea şi a confruntărilor sângeroase dintre sisteme. Apariţia statelor noi în Europa şi o nouă schimbare a hărții politice europene; 7) evenimentele politice actuale din regiune.

Istoria României în acest curs este reflectată de la începutul secolului XX până în prezent. E necesar să menţionăm că în acest curs de lecţii, spre deosebire de cursul Istoria românilor, România este prezentată în contextul relaţiilor internaţionale cu ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est şi în sistemul politicii marilor puteri pe parcursul secolului XX. O atenţie deosebită se acordă situaţiei geopolitice şi geostrategice a României în Balcani, în deosebi, în perioada Războaielor balcanice, a Primului şi al Doilea Război Mondial, cât şi participarea ei în diplomaţia europeană, în diferite organizaţii internaţionale şi blocuri militaro-politice.

În primul capitol sunt descrise următoarele evenimente istorice: România în sistemul relaţiilor internaţionale la începutul secolului XX; România şi Tripla Alianţă; rolul Războaielor balcanice şi consolidarea poziţiilor României în Balcani; Tratatul de pace de la Bucureşti şi transformarea Regatului român în cel mai mare stat din Balcani; interesul marilor puteri faţă de România.

România în sistemul relaţiilor internaţionale

la începutul secolului XX

Apariția Statului român independent, în a doua jumătate a secolului XIX, a devenit imediat obiectul unor interese imperiale ale politicii externe promovate de marile puteri. România se orienta spre Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia), deoarece anume ea controla situaţia în Balcani şi, prin urmare, putea să-i acorde sprijin în rezolvarea problemelor teritoriale, pe care la avea cu ţările vecine. La rândul său, Tripla Alianţă căpăta un nou aliat în persoana României, care avea o poziţie strategică şi economică definitorie, servind drept barieră între Rusia şi ţările sud-slave; România se prezenta, de asemenea, ca o nouă piaţă, bogată în resurse naturale, mai ales, în petrol. La 18/30 octombrie 1883 I. Brătianu a semnat la Viena tratatul de aderare la Aliantă. Încheierea acestui tratat nu s-a bucurat de un sprijin larg în cercurile intelectuale şi politice din România, deoarece politica de discriminare a românilor din Transilvania, promovată de autorităţile maghiare, a stârnit proteste imense. Pentru a ,,neutraliza" situaţia, Austro-Ungaria a promis Regatului Român ca că îi va acorda sprijin în alipirea Basarabiei (convenţia Austro-Română din 1900). Însă, în general, această alianţă contribuia la ieşirea României din starea de izolare internațională şi o includea în orbita diplomaţiei europene ca pe un subiect independent. La începutul secolului XX, relaţiile României cu Tripla Alianţă au început să se lărgească.

Rolul Războaielor balcanice în consolidarea

poziţiei României în Balcani

Odată cu începutul Războaielor balcanice, relațiile României cu Tripla Alianţă s-au înrăutățit. În primul rând, căpăta amploare campania împotriva monarhiei Habsburgilor, pentru unirea românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor şi, în al doilea rând, se agravau problemele teritoriale între România şi Bulgaria. Tripla Alianţă dorea să păstreze România în sfera sa, dar să nu fie respinsă nici Bulgaria, Războaiele balcanice au scos la iveală toate contradicțiile (naționale, teritoriale, imperiale ş.a.) dintre blocurile politico-militare şi, în special, dintre ţările balcanice.

Lozincile şovine ale ţarului bulgar Ferdinand cu privire la ,,Marea Bulgarie" au provocat cel de-al II-lea Război balcanic. Balcanii s-au împotmolit într-un război sângeros între aliaţii de altădată. La 31 iulie 1913 Bulgaria a capitulat, iar la 10 august la Bucureşti a fost încheiat Tratatul de pace între Bulgaria, pe de o parte, şi Grecia, Serbia, România şi Muntenegru, pe de altă parte, tratat prin care s-a pus capăt celui de-al II-lea Război balcanic. Conferința aducea cele mai îmbucurătoare rezultate pentru România, ale cărei interese erau reprezentate de conducătorul guvernului român Titu Maiorescu. România a obținut mult în urma acestui război. Ea şi-a însuşit teritoriul Dobrogei de Sud (Dobrogea de Nord a fost alipită la România încă în 1878, conform deciziilor Congresului de la Berlin). Teritoriul României s-a mărit până la 138 mii km2, iar populația a atins cifra de 7 540 000. Regatul Român s-a transformat în cea mai întinsă ţară dintre monarhiile balcanice şi pretindea să dețină hegemonia în Balcani. După război, Carol I (Ehtel Ludwig Zeferin, descendent al renumitei familii monarhice Hohentzollern-Zigmaringen) ajuns în centrul atenţiei celor trei împăraţi ai marilor puteri: Wilhelm al II-lea l-a decorat pe monarhul român cu ordinul suprem al Germaniei; Nicolai al II-lea, în timpul vizitei sale la Constanta în 1914, i-a conferit regelui român bastonul de feldmareșal al Rusiei; Franz Iosif, care avea conflicte permanente cu Carol I din cauza Transilvaniei, a promis că va găsi o soluţie a problemei. Regina României Elisabeta (având pseudonimul Carmen Sylva) a scris în cinstea regelui şi a armatelor române un poem, care fost dat citirii la festivitățile ce au avut loc după semnarea păcii.

Or, Tratatul de pace de la Bucureşti nu a tăiat „nodul balcanic". Un rezultat al tratatului a fost destabilizarea în continuare a situaţiei politice în Balcani. Bulgaria şi-a consolidat relaţiile cu Germania şi Austro-Ungaria. România s-a apropiat mai mult de Serbia şi Grecia. La conferinţă au apărut contradicții între marile puteri. Temporar, s-au format două tabere opuse. În prima intrau Franta, Anglia şi Germania, iar în a doua — Rusia şi Austro-Ungaria. Caracterul nefiresc, la prima vedere, al acestor reuniuni, se explica prin coincidenţa temporară a scopurilor nutrite de membrii săi. Franţa, Anglia şi Germania susţineau Grecia, Rusia şi Austro-Ungaria acordau sprijin Bulgariei. În acelaşi timp, fiecare țară îşi urmărea propriile interese: Anglia şi Franţa doreau să atragă Grecia în alianţa împotriva Germaniei, Germania spera ca Grecia să-i devină aliată împotriva Franţei şi Germaniei; Austro-Ungaria încerca să şi-o apropie pe Bulgaria, scopuri similare urmărea şi Rusia, care avea intenții diametral opuse. Însă nici Rusia, nici Austro-Ungaria nu au reuşit să-şi realizeze majoritatea speranțelor. Conferinţa a condus la răcirea temporară a relațiilor Rusiei cu Anglia şi Franţa şi ale Austro-Ungariei cu Germania; s-a înăsprit şi situația internațională în partea de Sud-Est a Europei.

Regele român Carol I a numit pacea de la Bucureşti o „pace militară", iar, ambasadorul Franţei la Viena, Dumin a încercat încălcarea ei în timpul cel mai apropiat.

În capitolul doi se vorbește despre România din anii Primului Război Mondial, despre poziţia ei de „expectativă armato" de la începutul războiului; poziţia ei în cadrul coaliţiilor beligerante; intrarea României în război; despre lupta politică a lui I. Brătianu; despre participarea României în lucrările Conferinţei de pace de la Paris; despre tratatul de la Trianon cu privire la frontierele României şi Ungariei, cât şi despre totalurile şi consecințele Primului Război Mondial pentru România.

România în anii Primului Război Mondial

După începutul Primului Război Mondial la Consiliul de Coroană, convocat la 3 august 1914, Carol I şi consilierul său P. Carp au anunţat despre intrarea imediată a României în război de partea Germaniei. Însa I. Brătianu a reuşit să convingă guvernul să adopte o poziţie de „expectativă armată, deoarece considera că este necesară nu atât confruntarea militară, cât obţinerea unor profituri maxime de pe urma războiului. Această poziţie era susţinută de doi factori importanţi. În primul rând, între coaliţiile beligerante se ducea lupta pentru aliaţi şi România în această privinţă ocupa o poziţie prielnică: ea avea o armată bine echipată şi rezerve bogate de petrol şi grâu (ceea ce este deosebit de important în timp de război). În al doilea rând, relaţiile României cu Austro-Ungaria s-au răcit din cauza problemei românilor din Transilvania, iar cu Rusia, din contra, a avut loc o apropiere, ceea ce permitea României să profite la maximum de pe urma situației create. Rusia îi propunea României Transilvania, recunoscând integritatea teritorială a ţării şi „dreptul de a-și alipi regiunile din Austro-Ungaria, populate de români, în momentul când România va găsi de cuviință să facă acest lucru. Drept răspuns, guvernul României şi-a asumat obligațiunea să păstreze neutralitatea faţă de Antanta. La rândul său, Germania i-a propus României Basarabia, în aceleaşi condiţii. România, ocupând o poziție de expectativă, menținea relații cu ambele blocuri. La 1 octombrie 1914, ea a încheiat o convenţie cu Rusia, prin care îi permitea acesteia să furnizeze prin teritoriul său provizii către Serbia, iar nemţilor le bloca accesul cu marfă către Turcia.

Rusia i-a promis României, în afară de Transilvania, şi pământurile din Bucovina, populate de români. Cu ţările centrale România continua relaţiile comerciale, vânzarea petrolului şi a grâului. Moartea lui Carol I şi venirea la putere a lui Ferdinand au schimbat orientarea politicii externe a României în folosul Antantei. Însă hotărârea definitivă a fost luată după renumita campanie a lui Brusilov (mai-iunie 1916). I. Brătianu a înaintat un şir de revendicări şi condiţii: 1) Transilvania şi Banatul până la Tisa şi Sighet, teritorii care depăşeau cu mult graniţele etnice ale Ungariei; 2) o bună parte a Bucovinei; 3) poziţia de egalitate a României la viitoarea conferinţă de pace. La 14/27 august 1916, România a declarat război numai Austro-Ungariei. Din cauza că armatele române şi cele ruseşti nu şi-au coordonat acţiunile, precum şi datorită schimbării situaţiei în ansamblu pe frontul de Est, s-a ajuns la situaţia când au fost ocupate de către armatele austro-ungare 2/3 din teritoriul României, inclusiv Bucureștiul (capitala fiind mutată la Iași). Situația s-a schimbat doar în 1917, când armata română a trecut la contraofensivă. Temându-se de „bolșevizare", regele Ferdinand a plecat pe front şi le-a promis soldaților pământ. La sfârșitul anului 1917 armata rusă din aliat se transformă în inamic. La începutul anului 1918 armata română activează în Basarabia. Blocul austro-ungar încearca să folosească situaţia în interesele sale: pe de o parte să dea o lovitură Rusiei Sovietice cu forţele României, pe de altă parte, să o îngenuncheze pe ultima la tratativele de pace. Brătianu, intuind care va fi deznodământul, cere de la