Fatum

By Alina-Maria Duta

Fatum, primul roman al autoarei si totodata prima lucrare publicata, ia nastere in timpul sederii de cativa ani la Atena, fiind inceput in martie 2010 si finalizat in septembrie 2011, inainte de întoarcerea in Bucuresti.

Mai mult decat o poveste contemporana de iubire, cartea urmareste un fragment hotarator al destinului personajului principal, a carui existenta este marcata de o incercare dramatica.

"Am incercat sa-i acord Carlei acea doza de fericire pe care putini au norocul de a o trai in realitate, dupa un astfel de impas existential. Pana la urma, nimic nu este mai profund si mai indestulator pentru eul fiecaruia ca o asemenea fractiune de pura si deplina fericire. Daca vom reusi sa fim absolut sinceri cu noi insine, vom admite ca este singurul lucru care ne face sa vrem sa deschidem ochii spre urmatoarea dimineata si cred ca este singurul lucru pe care il luam cu noi atunci cand parasim invelisul acesta inselator. Acele cateva grame de fericire cu care, in mod nesperat, sufletele noastre se incarca uneori, ne dau forta de a infrunta ceea ce numim, cu nelamurita neliniste, destin." (Alina-Maria Duta)

• Language: English
• Publisher: Alina-Maria Duta
• Release date: Apr 4, 2014
• ISBN: 9781310962363

Alina-Maria Duta

Alina-Maria Duta s-a nascut la Timisoara, unde, dupa terminarea liceului, studiaza chimia organica, absolvind Facultatea de Chimie Industriala. Urmeaza masteratul la Universitatea Politehnica, in cadrul aceleiasi facultati. Descopera devreme puterea de sugestie a cuvintelor si lumile ascunse intre copertile cartilor din biblioteca de acasa, devenind un cititor pasionat. Romantismul lui Teodoreanu si delicatetea lui Mihail Sebastian ii insotesc adolescenta, pentru ca apoi sa-i descopere, pe rand, pe cei care ii vor deveni preferati si ii vor influenta modul de-a privi universul uman, dintre care Remarque, Camus, Marquez, Simone de Beauvoir, Cesare Pavese, Garcia Lorca, Nichita Stanescu. Nevoia de a scrie se contureaza in anii adolescentei, atunci cand isi transpune pentru prima oara trairile in poezie. Bucuria de a scrie ramane o constanta a vietii sale, poezia fiind interfata prin care isi decodifica trairile. Scrie, de asemenea, scurte povestiri, un jurnal de calatorie si da glas viziunii proprii asupra existentei prin culegerea sa de cugetari.

Book preview

Alina-Maria Duţă

Fatum

sigla_ev_ebook

Colecţia Sintaxe

Bucureşti, 2014

Copyright

FATUM

Copyright ©2014 Alina-Maria Duţă

Web: www.alinamariaduta.ro

Facebook: www.facebook.com/alinamariaduta

Twitter: @AlinaMariaDuta (Twitter.com/AlinaMariaDuta)

Eagle Publishing House

Editor: Alina Sârbu

Tehnoredactor: Mihaela Sipoş

Colecţia SINTAXE

QB - viza de calitate literară

ISBN ePub: 978-606-8315-46-1

ISBN Print:978-149-7349-47-6

Published by Eagle Publishing House at Smashwords

Servicii editoriale: Editura Virtuală

www.editura-virtuala.ro

Tel./Fax: [phone]

E-mail: [e-mail]

Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepția unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor şi prezentărilor.

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to Smashwords.com and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of the author.

Cartea digitală protejează mediul şi pădurile.

Această versiune este validată EPUB.

Versiune digitală realizată de www.editura-virtuala.ro.

Editura Virtuala

Povestea aceasta îţi este dedicată în întregime,

Dragă Cetitoriule

UNU

Trufaşă şi neîmblânzită, noaptea se prelinse peste teii în floare, ca o magmă întunecată. În salonul iluminat doar de o lampă de veghe, Carla deschise ochii. Mirosul puternic de dezinfectant se îmbina cu mirosul nopţii de vară care pătrundea nerăbdător prin fereastra întredeschisă.

Încercă să se mişte puţin, însă durerea vie din abdomen o sfredeli făcând-o să se strâmbe. Îşi întinse cu greutate un picior până când dădu de marginea tare a patului de fier, dar răceala metalului nu îi oferi decât un înşelător sentiment de confort, pentru că în clipa următoare durerea se reinstală, arzătoare.

O asistentă îşi făcu apariţia şi schiţă un surâs în timp ce îi verifică perfuzia:

– Domnul profesor va trece să vă vadă din nou imediat ce va ieşi din sală. Sunt aici dacă aveţi nevoie de ceva.

Carla s-a străduit să zâmbească:

– Mulţumesc.

Zâmbise tot timpul în ultimele luni. Îşi purtase zâmbetul ca pe o armură, sub care îşi ascunsese cu grijă suferinţa.

– Mă doare puţin cam tare, a spus ea. Credeţi că ar fi posibil să-mi administraţi un analgezic sau îl aşteptăm pe domnul doctor?

– Domnul doctor a dat instrucţiuni clare să fie aşteptat. Trebuie să sosească. Haideţi, încă puţin.

Asistenta, o fetişcană cu părul strâns într-o coadă, îi vorbise ca unui copil.

– Sigur, s-a grăbit Carla, la urma urmei, nici nu e chiar aşa de rău.

Ar fi vrut să strige de durere, în schimb vocea îi sunase ca de obicei, egală, poate doar o idee obosită. Încă odată acel ceva din interiorul ei nu o lăsase să se manifeste la fel ca majoritatea, cum, de altfel, nu-i permisese o viaţă întreagă să se exteriorizeze. Tot aşa cum, cu trei luni în urmă, aceeaşi forţă o făcuse să fie prima care rostise denumirea cumplită a bolii, privind drept în ochii medicului. Avusese tot timpul senzaţia că vorbeşte despre o altă persoană, o străină, aproape o necunoscută. Plânsul venise doar în liniştea casei sale, când se regăsise singură. Plânsese aşa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci, ghemuită pe un colţ al covorului, ţipând cu toată puterea, până când nu mai avusese voce, nici lacrimi, nu de teama suferinţei în sine sau de frica morţii, ci din cauza mâinii rapace a sorţii care îi fura implacabil o parte din viaţă. Plânsese cu o furie şi cu o durere atât de mare, încât până şi forţa din interiorul ei, care o făcuse mereu să se controleze, amuţise, neputincioasă.

Când, într-un târziu, lacrimile secaseră şi se ridicase în picioare, redevenise aceeaşi care fusese întotdeauna: calmă şi gata de luptă.

Uşa salonului se deschise şi profesorul Lazăr înaintă spre patul Carlei, cu obişnuita sa cută între sprâncene:

– Ce a fost mai greu a trecut. Bun venit în noua dumneavoastră viaţă, i-a spus în timp ce îi verifica pansamentul. De mâine vă puteţi ridica să faceţi câţiva paşi. E chiar recomandabil. Dacă totul decurge bine, peste câteva zile sunteţi acasă.

Carla surâse:

– E deja târziu şi din cauza mea încă sunteţi în spital…

Doctorul Lazăr a privit-o cu seriozitate.

– Cea mai mare mulţumire pentru mine este faptul că aţi trecut cu bine peste primele ore, a venit răspunsul. Acum nu mai trebuie decât să vă reîntoarceţi cât mai curând posibil la o viaţă normală.

Carla l-a privit în tăcere şi medicul a continuat:

– Am dat instrucţiuni să vi se administreze un analgezic. Ne vedem mâine-dimineaţă… până atunci vă urez un somn liniştit, a mai adăugat el, în drum spre uşă.

La scurt timp după ce asistenta i-a injectat analgezicul, durerea a început să scadă în intensitate şi trupul i s-a relaxat. O cuprinsese o toropeală reconfortantă şi aproape alunecase în somn când un gând o fulgeră dureros, făcând-o să deschidă ochii: Alexandru!

Când s-a trezit, câteva ore mai târziu, Alexandru îi era alături, aşezat pe scaunul de lângă pat. Probabil că o veghease toată noaptea pentru că, dincolo de geam, printre plopii care se profilau tăcuţi pe cerul încă aparţinând nopţii, se ghicea deja iminenţa zorilor. Adormise în cele din urmă cu capul sprijinindu-i-se într-o mână şi cu cealaltă abandonată pe cadrul de metal al patului.

Imediat ce îşi revenise din anestezie, îl căutase din priviri, iar, când profesorul Lazăr o vizitase şi la indicaţiile lui i se administrase un somnifer, adormise privind tot timpul spre uşă, în speranţa că Alexandru se va întoarce. Acum însă el era acolo şi nimic altceva nu mai conta. Încercă să se ridice şi să-l ia de mână, însă durerea violentă îi tăie răsuflarea, făcând-o să cadă înapoi pe pernă şi să scoată, fără voia ei, un geamăt care îl alertă pe Alexandru.

– Hei, bine ai revenit! i-a spus, aplecându-se asupra ei.

– Bine te-am regăsit! i-a răspuns Carla şi, în ciuda durerii chinuitoare din pântec, i-a zâmbit. Ţi-am spus că nu plec nicăieri.

– Cum te simţi ?

– În viaţă, glumi ea, iar bărbatul râse, vădit uşurat, luând-o de mână.

A doua zi, la recomandarea profesorului, a reuşit să coboare din pat. Cum Alexandru plecase la spital urmând să se reîntoarcă după-amiază, Carla spera că îl va bucura să o găsească în picioare. Ajutată de o infirmieră, s-a ridicat anevoie în şezut, cu abdomenul arzându-i, apoi, cu mare greutate, şi-a trecut picioarele peste marginea patului, lăsându-le să atârne şi, în cele din urmă, s-a ridicat în picioare. Podeaua cenuşie a rezervei veni, brusc, spre ea dându-i senzaţia că se prăbuşeşte. Cu mâinile încleştate de barele rigide ale patului, s-a silit să se ridice, aproape leşinând din cauza efortului, însă imediat s-a reaşezat pe pat, epuizată. La a doua încercare a reuşit să facă doi paşi, iar la a treia a izbutit cu greu, rezemată de braţul infirmierei, să ajungă până la geam.

– Bravo! a aplaudat-o pacienta în vârstă care urmărise până atunci în tăcere încercările Carlei.

– Mulţumesc, i-a răspuns aceasta. Nici dacă urcam Everestul nu mă simţeam mai bine.

– Ăsta este… Everestul dumitale, a replicat bătrâna, privind-o lung. Eu ştiu…după trei operaţii şi câteva organe lipsă, a comentat, cinic, respirând cu greutate. Dumneata ai jumătate din vârsta mea. Ai toată viaţa în faţă.

– Da, răsună, sec, răspunsul laconic al Carlei.

– Scuză, te rog, curiozitatea unei bătrâne, însă... el ştie? Ştie ce simţi?

– Poftim? a întrebat Carla, uimită, încercând să se aşeze la loc pe marginea patului. Dar asta este…

– Prea personal? i-a luat-o femeia înainte.

– Da. Scuzaţi-mă, dar faptul că împărţim acelaşi salon…

– Nu-mi dă dreptul, ştiu. Îmi pare rău. Mi-ai amintit însă de cineva…

– Despre lucrurile astea… oricum… nu se vorbeşte.

Un timp bătrâna n-a rostit niciun cuvânt, apoi a spus, privind undeva, departe, pe geam:

– Aşa credeam şi eu cândva. Astăzi aş vrea să mă întorc în timp şi să spun cu voce tare, măcar o singură dată, însă nu mai am cui…

– Îmi pare rău…

– O viaţă întreagă am predat franceza, povesti femeia. L-am întâlnit când eram cam de vârsta dumitale, într-o vacanţă de vară… şi am ştiut. Nu i-am spus-o însă niciodată. L-am privit cum pleacă din viaţa mea, dar nu am făcut nimic să-l opresc… Şi nu există zi în care să nu regret.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat Carla, privind-o cu tristeţe.

– E o poveste lungă, iar acum mă simt puţin obosită. Mâine am să vă povestesc de la început…

– Sigur, nu trebuie să o faceţi.

Profesoara i-a zâmbit cu amărăciune.

– Cineva poate că ar trebui să-mi ştie povestea. Mi-ar plăcea să fii dumneata aceea….

Carla a adormit cu mare greutate în noaptea aceea. Alexandru venise abia pe înserat din cauza unei urgenţe care se ivise după-amiază. Se ridicase din pat la venirea lui, încercând din răsputeri să-şi reţină orice grimasă de durere. Doar când el o ajutase cu blândeţe să se aşeze înapoi pe pat îi scăpase un oftat de uşurare.

– Am veşti bune pentru dumneavoastră, doamna Mihăileanu, îi spusese profesorul la vizita de seară, după ce o examinase. Mâine-dimineaţă vă mutăm de la post-operator într-un salon obişnuit şi peste încă două zile puteţi merge acasă.

Dimineaţa a reuşit să coboare cu mai multă uşurinţă din pat, hotărâtă să ajungă singură până la salonul alăturat, în timp ce aceeaşi infirmieră a ajutat-o cu bagajul. Aproape că s-a prăbuşit pe celălalt pat, unde a rămas nemişcată un timp îndelungat până să-şi revină.

– Doamna de alături a întrebat mai devreme de dumneavoastră, i-a spus asistenta din tura de după-amiază pe când îi injecta o nouă doză de calmante. Ştiţi, nu e prea bine. Profesorul se teme că nu-i mai rezistă inima.

Carla a făcut ochii mari.

– Da. Prea multe operaţii…, a continuat sora medicală.

Uşa se deschise şi în prag apăru unul dintre rezidenţi.

– Doamna Mihăileanu, vă aşteptăm la pansat. Puteţi veni? o întrebă medicul.

– Sigur, veni răspunsul ei în timp ce începea încetişor să se ridice.

– Vă ajut? s-a repezit asistenta.

– De data asta nu, mulţumesc. De data asta încerc de una singură, s-a încăpăţânat din nou Carla.

În timp ce i se schimba pansamentul, de pe coridor pătrunse zgomotul unor uşi trântite, apoi al unor paşi grăbiţi care au traversat culoarul.

– Ce se întâmplă? a întrebat ea, cuprinsă dintr-o dată de un sentiment ciudat, ca un fel de prevestire.

Rezidentul, care între timp terminase de prins fâşiile de leucoplast, ieşise pe coridor să vadă ce se întâmplă.

– Pacienta de la cinci... I-a cedat inima şi se pare că n-au reuşit să o resusciteze.

– Avea… avea pe cineva, copii, rude?

– Nu. N-a vizitat-o nimeni, niciodată… cred că era singură, a spus medicul.

Stăpânindu-şi cu greu plânsul, Carla a ieşit pe coridor exact în momentul în care de pe uşa salonului cu numărul cinci era scos un pat pe care, complet acoperită cu un cearşaf alb, se ghicea o siluetă umană. Bătrâna plecase într-o altă lume, ducând cu ea povestea nespusă a unei iubiri care se sfârşise înainte de a începe.

Cu paşi înceţi, Carla s-a îndreptat spre capătul culoarului şi s-a sprijinit de tocul unei ferestre pe care cineva o lăsase deschisă. Acolo a găsit-o Alexandru, câteva minute mai târziu, privind la plopii din faţa geamului, izbucniţi drept din pământ ca nişte strigăte îndreptate spre cerul îndepărtat.

DOI

Alexandru intrase în viaţa ei într-o seară de iarnă.

Era la câteva zile după Crăciun. Ninsese în timpul nopţii şi Bucureştiul căpătase un aer festiv. Străduţele îmbrăcate în alb şi gălăgia veselă a grupurilor de copii, acum în vacanţă, îi dădeau bătrânului oraş ceva din frumuseţea unei staţiuni montane.

Carla îşi luase câteva zile de concediu de la facultate şi se trezise devreme, când încă era întuneric. Îi plăceau aceste momente din zori, neatinse de graba meschină a zilei, cu lumina lor pendulând între gri şi tonuri de violet. În dimineaţa aceea descoperise că toate cercurile de asfalt luminate de stâlpii de pe stradă nu mai erau cenuşii ca de obicei, ci albe. Câţiva fulgi care dansau în raza portocalie a becului din colţul străzii îi reamintiră cât îi fusese de dor de mirosul de zăpadă. Lăsă pe fotoliu cartea pe care o citea şi se apropie de fereastră. Rămase rezemată de pervaz, privind afară.

Ca de fiecare dată vederea ninsorii o transporta în copilărie, în orăşelul din vestul ţării, pierdut printre dealuri, unde locuia bunica ei şi unde adora să-şi petreacă vacanţele împreună cu un grup gălăgios de prieteni. Se adunau din toate colţurile ţării, veniţi cu toţii la bunici, fiecare aducând cu sine o fărâmă din povestea locului din care sosea. Plecau devreme la săniuş, pentru că nu era timp de somn sau de stat în casă, iar orele se rostogoleau râzând. Veneau acasă doar cât să-şi schimbe cizmele ude leoarcă şi să mănânce în grabă ceva bun. Gândul la nerăbdarea pe care o simţea în acele începuturi de zi, atunci când o trezea trosnetul câte unui butuc mistuit de foc, i-a strâns inima. Era o nerăbdare de a trăi pe care acum, ca adult, o pierduse undeva, pe drum. Avea o viaţă echilibrată, cu câteva împliniri şi chiar cu momente de bucurie şi totuşi niciodată de atunci nu mai găsise în interiorul ei acea sete de a trăi.

Urmărind jocul rotitor al fulgilor în lumina gălbuie, în minte îi apăru imaginea unei seri dintr-o vacanţă de iarnă de pe când avea vreo doisprezece ani. Era deja târziu şi împreună cu prietenii ei hotărâseră să încheie ziua de săniuş şi să se răspândească pe la casele