Apa care tace
()
About this ebook
Related categories
Reviews for Apa care tace
0 ratings0 reviews
Book preview
Apa care tace - Petre Sălcudeanu
Petre Sălcudeanu s-a născut la 8 septembrie 1930, în localitatea Gligorești, județul Cluj. A absolvit Facultatea de Critică și Literatură din Moscova și Facultatea de Filosofie din București. Scriitor, scenarist, membru fondator al Uniunii Scriitorilor din România, fost director general al Studioului cinematografic București, fost președinte al CNC, Sălcudeanu s-a implicat și în viață politică, fiind deputat în legislatura 1992-1996 și ministru al Culturii în 1993.
A fost unul dintre cei mai populari scriitori români de cărți polițiste, fiind autorul a 25 de romane. A creat personajul de ficțiune Bunicul, eroul principal al unei serii de romane polițiste.
În 1971, împreună cu Titus Popovici scrie scenariul filmului Cu mâinile curate – aflat în topul celor mai vizionate filme românești – care va fi publicat, câțiva ani mai târziu, în cartea Ucenicie printre gloanțe.
A mai semnat scenariile filmelor Răscoala (1965), Cu mâinile curate (1972), Ultimul cartuș (1973), Toamna bobocilor (1975), Bunicul și doi delincvenți minori (1976), Iarna bobocilor (1977), Împușcături sub clar de lună (1977), La răscrucea marilor furtuni (1980), O lacrimă de fată (1980), Munți în flăcări (1980), Bunicul și o biată cinste (1984), Primăvara bobocilor (1987), Privește înainte cu mânie (1993), Dulcea saună a morții (2003).
În 1980 a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Biblioteca din Alexandria. Printre cărțile sale de succes se numără și Prea cald pentru luna mai (1967), Cina cea de taină (1984), Judecata de Apoi (1987), Ochiul și marea (1989).
A murit pe 1 noiembrie 2005.
1
Bolnavul din ultimul pat avea o respirație șuierătoare. Din când în când, se sălta cu o vioiciune greu de închipuit pentru anii și starea lui. Atunci, asistenta de serviciu lăsa ecranele monitoarelor în plata Domnului și, deschizând ușa din sticlă a salonului de reanimare, îl readucea pe bolnavul indisciplinat în poziția de la început: culcat pe spate.
— Ai să cazi din pat, se mulțumea să zică autoritar femeia, supărată că, în decurs de nicio oră, fuse deranjată de la pupitrul din încăperea alăturată pentru a patra oară.
Bolnavul n-avea cum s-o audă și nici de văzut n-o putea vedea; era în starea ultimă, ureea i se vărsa în sânge și întreg mecanismul complicat al aparatelor la care era conectat nu făcea altceva decât să prelungească o agonie pe care Bunicul, din patul său, o suporta calm, curios chiar. Nu văzuse niciodată un om dându-și duhul, acum era pentru întâia oară și gâfâiala pacientului ca și întreruperile, tot mai dese, de respirație erau un indiciu că avea să fie martorul trecerii omului în neant. Ar fi vrut să se teamă, ar fi fost firesc să-i fie frică, dar multele tuburi care porneau de la ambele mâini și se pierdeau undeva în spatele perdelei din plastic lăsau să picure prin ele, în vene, sedative și seruri întăritoare și, cu toate că bătrânul detectiv se încruntă la gândul că are să intre în panică, înțelese că, de fapt, corpul nu-i dădea ascultare, iar sistemul nervos era doar un apendice nesimțitor al creierului, singur treaz și conștient de ce se petrece în jur. Dovada deplinului calm era însuși monitorul, așezat în dreapta patului, unde își auzea inima bătând obosită, dar egal. Făcuse un infarct. Ar fi vrut și acum să-și explice motivul, să înțeleagă ce se întâmplase cu el în ziua de sărbătoare, când, stadionul, plin de oameni, îi aplauda pe cei mai destoinici fii ai Miliției... Da, da, fusese ziua Miliției. Îl găsise un paznic rezemat cu capul de o balustradă din metal și poate acolo ar fi rămas, până a doua zi, dacă alsacianul n-ar fi chemat pe cineva în ajutor cu lătrăturile lui disperate.
În cel de-al doilea pat, despărțit de primul și de al treilea cu o perdea improvizată, agățată de o sârmă, fusese internat cu câteva ore înainte un om între două vârste. Suferise un accident de mașină, cel puțin așa auzise din spusele medicului de gardă, o femeie cu trăsături ferme și cu o voce ciudat de melodioasă. Odată cu el, în încăperea rezervată femeilor, conectată și ea la monitorul principal din camera de gardă, infirmierii aduseseră o pacientă cu capul complet bandajat. Medicul făcu un semn și targa, cu încărcătură cu tot, luă drumul întoarcerii – semn că nu mai era nimic de făcut. Toate acestea Bunicul le înregistra calm, parcă pentru asta s-ar fi aflat în acel loc, să se documenteze, să vadă cum sunt scăpați oamenii de la moarte sau cum mor, indiferent de ajutoarele ce li se dădeau.
Totuși, cum de se prăbușise, acolo, pe stadion, atât de brusc? Niciodată, Gogu Pomișor, prietenul lui intim de la morgă, nu-i spusese că ar avea ceva cu inima și, ca dovadă, numai cu câteva zile înainte de acest accident de neînțeles, electrocardiograma, din spusele lui Pomișor, arătase splendidisim. Ultimul cuvânt îi aparținuse lui Gogu, ca numai la două zile... Nu se putea ca motivul accidentului să fie tânărul ofițeraș cu iubita lui cârlionțată care, obraznica, numai că nu-l ridicase de pe banchetă invocând locurile înscrise pe bilet. Într-adevăr, el ocupase locurile trecute pe biletul tinerei perechi, dar, personal, nu avea nicio vină. Pe acele locuri îl instalase, pe el și pe alsacian, colonelul Leonte, ai cărui invitați de onoare erau. Îl întristase, e adevărat, tonul sentențios al sublocotenentului care, nu numai că nu-l recunoscuse, dar reacționase arogant când un plutonier-adjutant mai în vârstă încercase să-i șoptească cine era personajul cu câinele jigărit, a cărui piele, pe alocuri împânzită de eczeme, numai a parfum nu mirosea.
— Și ce dacă-i... auzise Bunicul vocea tânărului ofițer, și, amărât de atâta lipsă de civilizație, înghiți în gol și golul i se păru o bucată uriașă de plumb.
Pe urmă începuse totul. Ultimele imagini, singurele de altfel rămase în minte, îl înfățișau pe alsacian și Bunicul, în clipele de trecere de la starea de trezie la pierderea cunoștinței, nu avu decât un singur gând: Ce se va întâmpla cu alsacianul dacă va muri, cine urma să aibă grijă de el? În privința celuilalt câine, Condei, nu-și făcea mari probleme; era tânăr, abia împlinise un an și un exemplar de talia lui ar fi constituit mândria oricărui iubitor de patrupezi. Bunicul zâmbi. Își aduse aminte de după-amiaza aceea însorită de toamnă când, împreună cu alsacianul, trecuse într-o plimbare întâmplătoare pe la canisă. Tom dispăruse, ca, la nicio jumătate de oră, să reapară ținând în gură un puiandru de nici două luni și cățelul nu numai că nu scheuna așa cum era prins cu colții de pielea gâtului, dar în ochi aproape că i se putea citi bucuria că scăpase cu zile. Fusese lăsat câteva minute pe peluză de un îngrijitor. Era cel de-al șaptelea pui, cel mai mic și mai neajutorat, era firesc să fie sortit pieirii și tocmai pe el îl înhățase alsacianul, spre disperarea soldatului care alerga cu hârtia inventarului în mână, neștiind ce se întâmplase cu „obiectul" pe care trebuia, în modul cel mai eficient cu putință, să-l scoată din dotare și din scriptele lui. Crescuse Condei, la nici patru luni îl depășise în statură pe alsacian, iar după primele lecții de dresaj îi uluise pe toți apropiații Bunicului cu inteligența lui. Numărul forte îl făcea întotdeauna cu Panaitescu; era suficient să pronunțe Bunicul cuvântul țigară ca animalul să-i răscolească buzunarele fostului plutonier-adjutant și nu se lăsa până nu dădea și de chibrituri, de obicei ascunse în locul rezervat ceasului de buzunar. Adio țigări, își zise Bunicul, amintindu-și Mărășeștile așezate în tabachera din argint ca niște soldați tăiați pe jumătate, adio ceștilor cu cafea, mai ales prima, cea de dimineață, a cărei lipsă îl întrista pe bătrânul detectiv cel mai mult. Ce minunate erau jumătatea de țigară și sorbiturile mărunte în fața ziarului cu știri proaspete! Bunicul își simți degetul mic de la mâna dreaptă atins de ceva cald și umed. Își închipui că tubul perfuziei se fisurase, dar, la o privire mai atentă, înțelese că nu era vorba despre lichidul din borcanul atârnat alături, ci de altceva. Monitorul înregistra ușoara schimbare a ritmului cardiac și asistenta, calmă, se apropie de pat.
— Ce s-a întâmplat, Bunicule, întrebă ea jovial uitându-se la monitor, și parcă nemulțumită de precizia aparatului, îi luă pulsul cu mâna. Bătăile inimii erau normale. O amintire, nu-i așa, un gând trecut pe sub frunte? poetiză asistenta motivul creșterii pulsului.
Bunicul înclină din cap; da, un gând fugar fusese motivul acelei emoții de moment.
În cel de-al treilea pat, respirația bolnavului se întrerupse de câteva ori, apoi în partea aceea de cameră domni o liniște adâncă. Sora se îndreptă spre locul cu pricina. Monitorul afișa o linie lungă și egală, fără nicio zbatere. Bunicul înțelese și închise ochii în clipa când asistenta trecu pe lângă el. Nu voia s-o oblige să-i comunice nimic. Ce era de priceput, pricepuse. Omul murise într-o ultimă încercare de a se ridica. La picioarele lui se auzi un chițăit, apoi un plâns și cealaltă asistentă alergă și-și luă pruncul în brațe. Femeia își mângâie copilul, apoi îl privi pe Bunic cerșind îngăduință pentru gestul inadmisibil de a-și fi adus odrasla acolo unde, în afara medicilor și personalului de serviciu, nimeni n-avea voie să pătrundă.
— Știți, sala de reanimare e în reparație, aici totul este improvizat, spuse ea cerându-și scuze pentru sală, nu pentru copil... I-am administrat o jumătate de luminal, dar micuțul s-a obișnuit cu respirația răposatului și în clipa când n-a mai auzit-o, s-a trezit. Mama e bolnavă de câteva zile, n-am avut cu cine să-l las, zise ea, vârându-și cele câteva fire de păr roșu sub boneta albă, bine călcată. Sper că n-o să mă spuneți, mai adăugă ea, și, după ce-și înveli pruncul la picioarele mortului, trecu în camera de gardă, nu înainte de a-i comunica într-un fel confidențial Bunicului că două ore n-aveau voie să-l ridice de acolo.
Așa zicea legea. Bunicul cunoștea legea foarte bine, iar faptul că la doi pași de el se afla un mort nu-l impresiona câtuși de puțin; avusese de-a face nu o dată cu ei în stările cele mai diferite cu putință. Din nou, ceva cald îi atinse un deget, de data asta de la mâna stângă și, cum mâna era liberă, Bunicul o lăsă mai jos, curios să afle de unde venea căldura umedă. Simți sub pat limba aspră a lui Condei, cu vârful despicat de la o bătaie colegială. Detectivul, surprins de apariția neașteptată a câinelui, se aplecă să vadă dacă într-adevăr era vorba de fiul adoptiv al lui Tom. Da, el era, în carne și oase, îl privea de sub pat cu ochii jucăuși. Labele îi erau legate cu cârpe, ca la pășit animalul să nu facă zgomot, iar la zgardă, o pungă de piele îl anunța pe bătrân că patrupedul venise nu numai să-i lingă mâna și să-i dea curaj. Cineva din afară îi trimitea un mesaj. Era Panaitescu, scrisul îi era ușor de descifrat. Îl saluta din partea lui Alexiu și-i comunica un lucru, cel puțin ciudat pentru starea în care se afla: bolnavul din patul de alături, cel care suferise accidentul de circulație, Holerga, nu știa că fata își pierduse viața, iar soția era rănită grav în aceeași nefastă întâmplare. Simțindu-și misiunea îndeplinită, Condei se târî pe lângă perete și, pândind un moment prielnic, dintr-un salt, sări spre celălalt perete. Așteptă câteva secunde lângă ușă până când cealaltă asistentă își făcu apariția. Se strecură pe lângă ea fără să fie simțit și Bunicul respiră ușurat. Inima începu să bată în monitor mai sacadat și mai sigură de ea și medicul, care își făcu apariția la scurt timp, urmat de întreaga suită de colaboratori, avu cuvinte de apreciere pentru starea bătrânului, precară până cu o zi înainte. Vizita medicală nu dură nici zece minute, timp în care, una dintre asistente, cea cu copilul, își făcea mereu de lucru pe lângă patul mortului și medicul, când văzu monitorul oprit, închise ochii, semn că înțelesese ce se întâmplase.
Prin partea de sus a ferestrei se vedeau cerul albastru și vârful unui plop. Copacul se unduia încet, spre stânga, vălurindu-și ramurile și frunzele abia ieșite din învelișul umed și cleios, iar cerul, după norul alb, și el grăbit, amintea prin culoarea lui că afară era primăvară și viața pământului, treptat, își intra în drepturile ei. Bătrânul detectiv simți un nod în gât, ar fi vrut să-și refuze durerea și emoția ce se strecurau în el; nu reuși. Lacrimile n-aveau cum să se vadă în monitor. El nu le stăvili. Uite că ajunsese și aici, la această stare de copil neajutorat, cu picioarele acoperite cu trei pături, să alunge senzația de gheață cuibărită în glezne, cu mâna dreaptă imobilizată de acul perfuziei, cu pieptul supt de ventuzele reci ale firelor ce-l legau de monitor. Se petrecu ceva totuși în centralizatorul din camera de gardă. Sora cu părul roșu deschise ușa de sticlă și, fără să se mai uite la pruncul adormit în patul de lângă fereastră, se apropie de Bunic. Luându-și un scaun alb din apropiere, se așeză și îl privi îndelung. Cu un tifon scos din buzunar, îl șterse la ochi, simplu, fără să-i facă vreun reproș, fără să întrebe nimic. Pesemne starea de slăbiciune a detectivului i se părea firească. Meseria grea o obișnuise să n-o mai impresioneze nimic. Își luă ceașca de cafea de pe măsuța alăturată și bău din ea cu încetineală, zâmbind cine știe de ce.
— Mă mir de ce nu mă întrebați de unde avem aici atâta cafea, și încă naturală... Noi n-am putea-o cumpăra și nici bani destui n-am avea dacă s-ar găsi. Pacienții... Am eu unul, a scăpat acum șapte ani de un infarct, de atunci în fiecare lună mă cheamă la masă și în fiecare săptămână ne trimite un kilogram de cafea... De unde o fi făcând rost, nu știu... Locuiește destul de modest... Soția lui e proiectantă... Am vrut de câteva ori să-l întreb dacă nu exagerează și cu masa, și cu cafeaua... Nu l-am întrebat... Omul își are legămintele lui interioare pe care nu vrea să și le calce pentru nimic în lume... De ce să-l întorc eu de la credința lui? Să știi, Bunicule, am auzit că așa ți se zice, eu cred în neființă... Cu atât mai mult cu cât nu mi-a făcut personal niciun bine. Nu sunt o bisericoasă exaltată... Poate unii o numesc altfel, eu o numesc așa dintr-o lene spirituală, de a inventa alt termen... Îi zic Dumnezeu, și mă simt bine... Mi-e mai ușor să-mi port greutățile cu el în minte și în suflet. Eram frumoasă, mi se părea prea puțin un soț oarecare... Am crezut că părul roșu merită mai mult. M-am căsătorit cu un inginer... La primul drum în străinătate m-a lăsat... Pa și pusi... Copilul nu l-am făcut cu el... Cu unul pe care l-am iubit doar pentru o noapte... Nu-i bine ca omul să rămână prea mult singur... Și pe urmă, femeia fără copii mi se pare un vlăstar nefericit al Domnului... Văd că v-ați liniștit. Am știut din prima clipă că sunteți un om bun... Și m-am rugat să nu muriți și uite că sunteți viu și n-o să muriți, vă spun eu... Iertați-mă că am turuit atât... Nu avem voie să ținem bolnavii de vorbă... Eu nu v-am ținut... M-am confesat, atâta tot... Și nu fără un motiv anume... Era să uit, ieri, la poartă, un câine-lup a așteptat toată dimineața... Unul mare, cu picioarele roșii și atât de jigărit de-ți venea să-i plângi de milă... Mirosea înfiorător... Nimeni n-a putut să-l urnească din loc... Portarul a venit cu bâta... În zadar... S-a adunat lumea ca la circ. Până când i-au văzut la gât medalionul de câine ocrotit. Era câinele dumneavoastră. Avea adresa și numele... M-am dus la el și i-am spus că n-o să muriți... S-a uitat cu ochiul... are un ochi nemișcat... cu ochiul acela s-a uitat la mine și parcă a priceput ce-i spun... S-a îndepărtat de poartă și m-a urmat... Am luat tramvaiul... El s-a urcat în celălalt, care venea din sens opus... Speriată, am coborât și l-am urmat, eu de data asta... S-a așezat lângă vatmaniță...
— Suntem prieteni de cincisprezece ani, când era mai tânăr avea abonament... Era în exercițiul funcțiunii, cum s-ar zice... Acum tragem statului, și el, și eu, chiulul... Ne cunoaște lumea, am îmbătrânit odată cu ea... spuse Bunicul.
— Mă bucur că v-ați mai liniștit... Mi-e teamă pentru pacientul din patul alăturat, cu toate că n-are decât un șoc nervos... Când o să afle că nevasta are picioarele rupte și fata a murit... Închipuiți-vă, o mașină nouă-nouță, să iasă din curbă și să intre direct într-un stâlp de telegraf...
— Stimată doamnă, de câte zile sunt aici? întrebă Bunicul, și o prinse stângaci pe soră de mână.
— Din ziua în care ați venit, răspunse ea zâmbind... Și acum dormiți, să știți că și dumneavoastră sforăiți frumos. Virgil al meu apreciază și sforăitul... Are, după cum vedeți, o experiență multilaterală, spuse sora, și se ridică radioasă de pe scaun.
Un mic semnal roșu din camera de gardă îi dădea de știre că o bolnavă din salonul învecinat avea dificultăți.
Chiar, de câte zile sunt internat? se întrebă Bunicul, și degetele de la mâna dreaptă, îndoite unul după altul, de la cel mic spre arătător, se strânseră în pumn. Își amintea doar de ultimele cinci zile. Ce fusese înainte? Între ziua în care își rezemase capul de balustrada din metal, ce despărțea un sector de altul al stadionului, și cea în care se trezise la spital se întindea un spațiu negru. În acest spațiu greu de limpezit se putea ascunde în plus o zi sau o săptămână. De ce dorea atât de mult să știe când venise? Oare nu-i era totuna, de vreme ce respira și inima se auzea în monitor bătând calm și egal? Îmbătrânise, era limpede, dacă se pierdea în amănunte neimportante. Amănuntele le dedicase întotdeauna meseriei. Ele fuseseră instrumentul prin intermediul căruia se deosebise de confrații mai tineri sau mai în vârstă, ele îi definiseră, după spusele lui Alexiu, talentul. Ce talent? se întrebă detectivul, și, fără să vrea, scoase de sub pătură rândurile migălite de Panaitescu. Din moment ce colegul de breaslă și prietenul de-o viață se căznise să așeze pe hârtie datele, la prima vedere nesemnificative, însemna că ele aveau totuși un tâlc. Oare nu era mai important să le descifreze taina în loc să-și pună mereu întrebări legate de existență și mai ales de ziua în care fusese internat? Era viu, trăia, dovadă monitorul de alături și mai ales cerul de un albastru duios, ca o mângâiere. Un asemenea cer intens colorat nu-l putea avea decât un om înconjurat de alb, albastrul se decupa din albul încăperii ca o pată de culoare greu de așezat pe pânză și Bunicul își zise că, de fapt, asta era viața pentru el, bucata de cer incredibil de mișcătoare și vie și plopul rămas pentru o clipă în neunduire. Pipăi bucata de hârtie: era o filă de carnețel, o filă soioasă, probabil ruptă din indexul telefonic, și Bunicul zâmbi când văzu literele mari, școlărești, fără nicio virgulă, semn că valoare pe acel petic de celuloză avea sensul celor spuse, și nu felul cum le scrisese Panaitescu. Bunicul mototoli biletul și îl așeză la îndoitura genunchiului. Cu mâna liberă, fără să fie observat din camera de gardă, trase perdeaua ce-l despărțea de vecinul de suferință proaspăt adus. Nu-i fu greu. Perdeaua era prinsă de sârmă cu niște ochiuri din metal mari, lunecarea lor se dovedi domoală, fără zgomot. Capul bolnavului se arătă vederii și Bunicul, în primul moment, vru să zâmbească. Un ochi al pacientului era deschis într-un fel comic, iar gura, cu toate că era incapabilă să articuleze vreun sunet, mima totuși sunete în zbaterea ei, altfel buzele nu s-ar fi deschis și închis după fiecare cuvânt. Parcă omul ar fi fost mut și singura posibilitate de a se face înțeles era acea mișcare continuă, aproape uniformă, și, din noianul de înțelesuri necunoscute, Bunicul reținu un substantiv, unul pe care-l descifră cu iuțeală, pentru că era cel mai des repetat, cuvânt-cheie pentru celelalte: Frâna, da, acesta era cuvântul, frâna, nu se putea înșela, și detectivul, ca să fie sigur că nu greșea, se apucă să rostească fără glas aceleași litere. Deschiderea buzelor era similară. Hotărât, bolnavul visa ceva știut numai de el și își exterioriza visul în acest fel original, mai ales că ochiul deschis se rotea între pleoape agitat, ca un participant activ la pledoaria mută.
Bunicul uită de acul perfuziei înfipt adânc în vena de la mâna stângă. Ignoră și boala de care suferea, atât era de curios să descifreze, mai departe, taina ce se consuma tăcută în sufletul bolnavului. Și, pentru că nu se putea ridica cu capul de pe pernă, ca să vadă mai bine închiderea și deschiderea buzelor, scoase acul cu iuțeală. Ca lichidul să nu se scurgă într-un ritm care ar fi dat de bănuit, îl înfipse în perna tare. Eliberat, se sprijini în mâini și, ajuns cu ceafa pe locul dorit, privi spre stânga. Acum putea vedea incomparabil mai bine. Buzele pacientului din patul alăturat se lipeau și se dezlipeau logic, muribundul rostea un întreg discurs, îți trebuia doar tehnica receptării acelei vorbiri mute, și cum Bunicul nu o dată, în îndelungata lui carieră, se ocupase cu așa ceva, începu să selecteze cuvintele, așa cum făcuse cu primul, și, de plăcere că intra în posesia unei descoperiri, transpiră uluit. Nu pentru mult timp. Uluiala se întipărise nu numai pe chipul îmbujorat, ci și în monitor. Sora își făcu apariția, de data asta temătoare.
— Ce s-a întâmplat Bunicule? întrebă ea, și când văzu acul ieșit din venă își strânse buzele și se miră. De ce n-ai sunat? continuă cât mai indiferentă cu putință, dar detectivul intui, dincolo de aparențe, buimăceala asistentei pentru tot ceea ce se întâmplase. Bunicule, după umila mea experiență, vă pot spune că inima bate normal, ruptura de țesut cardiac e un moft, cu atât mai mult cu cât e localizată în partea posterioară-inferioară a inimii, o nimica toată, aș zice că în ziua aceea ai băgat în matale cine știe ce bunătăți, fără măsură, așa cum n-ar trebui să mănânce oamenii de la o anumită vârstă, și ai făcut...
Sună telefonul. Sora se duse în camera de gardă și Bunicul, cumințit, trase cu urechea la ce se vorbea dincolo. Probabil o rudă a celui mort se interesa dacă răposatul mai putea fi ținut câteva zile în spital deoarece greutățile de ordin... Sora își declină competența și închise aparatul cu un dispreț evident pentru omul aflat la celălalt capăt al firului.
Bunicul închise ochii. Era obosit, dar sfârșeala era plăcută, cea a omului care înțelege din primul moment că un detectiv... da, da, mâncarea fusese de vină, nu tânărul sublocotenent cu cârlionțata lui; Doamne ce mâncase în ziua aceea, la Panaitescu, doar fusese invitatul lui...
2
Holerga se trezi a doua zi de dimineață, dar Bunicul nu-i acordă, din primul moment, atenția cu care s-ar fi cuvenit onorat un caz interesant. Omul era, se pare, unul dintre aceste cazuri. Era destul să te uiți la ochiul nefiresc chiar și acum, după ce se deschisese și celălalt, ca să înțelegi că nu numai șocul nervos fusese de vină pentru internarea lui, ci și leziuni nedescoperite încă, altfel pleoapa de la ochiul stâng s-ar fi comportat normal, adică ar fi lunecat pe globul ocular așa cum făcea cealaltă, de la ochiul drept. Pleoapa nu se mișca însă și din această cauză corneea galbenă, cu mici pete vineții, părea mai bulbucată și acoperită de protuberanțe survenite în urma unor lovituri puternice.
— Unde e soția mea? întrebă el fără să privească undeva anume, și, pentru că nimeni nu-i răspunse, Holerga își linse buzele uscate și crăpate și continuă să murmure cuvinte neînțelese, așa cum de altfel făcuse în tot timpul pierderii cunoștinței.
Asistenta Brodi nu apăruse încă. Bunicul cercetă ceasul mare din camera de gardă, vizibil și din locul unde se afla, și se neliniști. O văzuse plecând seara, cu papornița în care avea copilul, bine acoperită, să nu vadă cineva ce are acolo. Trecuse o noapte, o noapte în care nu se simțise deloc bine și numai dimineața, când limba mică a ceasornicului începu să se apropie cu încetineală enervantă de ora șase, se mai calmă. Dar ora cu pricina, când personalul medical trebuia să fie la datorie, trecuse și sora Brodi nu se arătă nici cu papornița în brațe, nici fără ea. Din cauza întârzierii ei era neliniștit Bunicul. Și nu numai el. Asistenta de noapte cerceta tot mai des orologiul de pe perete, își avea probabil și ea problemele ei, era obosită, numai detectivul o ridicase de la locul de veghe de câteva ori, ca să nu mai vorbim de o pacientă din încăperea rezervată femeilor, unde o măicuță voia mereu să se ridice să-l vadă pe Iisus Hristos. în aceste condiții de nervozitate, faptul că Holerga se trezise, și s-ar fi cuvenit măcar să-l privească, nu mai avea importanță. Brodi apăru la șase și un sfert, roșie în obraz, nici măcar nu avusese timp să se schimbe. Papornița lipsea, semn că Virgil fusese lăsat undeva cu împrumut; numai acesta putea fi motivul întârzierii, își zise detectivul, și ascultă cu propriile urechi cum inima începe să-i bată în monitor cuminte și ascultătoare, ca și cum boala n-ar fi fost organică, cu hachițele firești legate de ea, ci una sufletească. Numai sufletul face ca o inimă să o ia razna. Nu-l mai interesă discuția celor două femei din spatele peretelui din sticlă și nici nu luă aminte la râsul sănătos al asistentei până atunci supărată că era obligată, din cauza unei colege indisciplinate, să muncească peste program.
Râdeau amândouă și Bunicul se ridică șmecherește pe pernă să-și extindă câmpul vizual. Într-adevăr, asistentele se bucurau pentru un motiv pe care el, Bunicul, n-avea cum să-l știe. Sora Brodi luă halatul colegei, își așeză boneta pe părul roșu ca o frunză de toamnă, își trecu două degete umezite peste sprâncenele stufoase și nu luă aminte la doctorița intrată în primul salon până nu-și încondeie buzele cu un ruj pal. Mortul fusese scos după două ore, patul fusese înfățat din nou și rămăsese așa, în așteptarea unui nou client. Doctorița se uită la Bunic, îi cercetă mâna umflată din cauza acului perfuziei, controlă temperatura înscrisă pe fișă și întrebă, cu o siguranță care-l descumpăni pe detectiv, de ce rămăsese în borcan atâta glucoză. Sora de noapte ridică din umeri, sora Brodi ținu să menționeze că ritmul scurgerii fusese normal, așa reieșea din raportul gărzii și micul conflict se termină când doctorița, cu figura ei autoritară, urmări monitorul.
— E bine, tovarășe maior, e chiar foarte bine, și trecu la patul alăturat.
Holerga o privea cu ochiul nemișcat, speriat și cu fruntea transpirată de emoție. Ar fi vrut să spună ceva, buzele se strâmbară ușor, dar fură incapabile să pronunțe vreun cuvânt.
— Nu vă forțați, un simplu șoc, radiografiile nu arată nimic deosebit. Se putea termina cu mult mai rău, ziceți mersi că ați scăpat cu atât, și medicul, după ce privi prin geam, se duse la fereastră.
— Ce zici, Brodi, de cerul ăsta, spuse ea încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să n-o audă vreuna dintre multele asistente care o însoțeau.
Dictă meniul, aruncând în aer niște cifre, se uită din nou la cer și, străbătând camera de gardă, trecu în celălalt salon, al femeilor.
Dacă doctorița îl numise maior, însemna că nu știa că era un simplu pensionar. Cei ce-l internaseră suprasolicitaseră importanța gradelor lui militare, scontând din partea personalului medical o grijă deosebită. Numai acesta putea fi motivul și, dacă într-adevăr acesta era, Bunicul era sigur că omul care-l adusese aici nu putea fi decât Panaitescu. El își dădea importanță prin gradele altora. De cum se trezise înțelesese că nu se afla nici la Spitalul Militar și nici la Urgență. Cu cele două instituții avusese de-a face nu o dată, îi cunoștea și pe medici, și pe portari. Se afla, cu siguranță, la un spital unde Panaitescu își avea relațiile lui. Poate chiar sora Brodi era una dintre ele.
De alături, Holerga își răsuci capul și Bunicul avu pentru un moment impresia că figura omului nu-i era necunoscută. Probabil o simplă presupunere. De la o anumită vârstă, trăind în același oraș și bătând cu pasul aceleași străzi, figurile oamenilor încep să se contopească, trăsăturile lor devin aproape comune, așa că această părere, că l-ar fi cunoscut pe Holerga de undeva, nu putea fi decât o închipuire. Mai avusese și altădată. Sub becul chior din tavan, Bunicul urmărise, mai bine de jumătate de noapte, buzele mișcătoare ale pacientului de alături și desprinsese esențialul din gângăveala lui. Vorbise în somn de accident. De accident, era sigur Bunicul, avea să vorbească Holerga și acum, altfel nu s-ar fi răsucit și mai mult spre partea dreaptă ca să-l vadă pe maior dintr-un unghi cât mai favorabil.
— Nu înțeleg, nu înțeleg, începu Holerga pe un ton baritonal, n-aveam în față nicio mașină, șoseaua eră complet liberă... La ieșirea din București, dacă vă amintiți, adică la ieșirea din Balotești – și Holerga transpiră. E acolo o curbă largă... Din șanț a sărit o pisică și fiică-mea, care era la volan, nici măcar n-a schițat un gest să facă la stânga sau la dreapta, în asemenea cazuri, un șofer cu experiență... Holerga tăcu la fel de brusc pe cât începuse, fixă din nou tavanul și, minute în șir, buzele mișcătoare continuară povestea pe care, de fapt, detectivul o descifrase în părțile ei esențiale în timpul nopții... Fetița, ar fi continuat Holerga dacă ar fi putut vorbi, a încercat să frâneze... I-am auzit țipătul și pe urmă m-am trezit aici... Îmi aduc perfect de bine aminte totul, mai spuse Holerga, cu voce tare de data asta, apoi amuți din nou.
Afară se auzi un vacarm neobișnuit, fereastra de aerisire era deschisă și Bunicul înțelese că la intrarea spitalului se adunase o mulțime de oameni. Imaginea mulțimii se fixase pe sticla ferestrei deschise și, cu toate că era redusă la scară, detectivului nu-i fu greu să ghicească printre picioare și capul bătrânului său prieten, Tom. Voiau să-l gonească și animalul, blând și încăpățânat, nu se lăsa înlăturat de la poartă, cu toate că un individ îmbrăcat într-un halat cărămiziu agita în dreptul capului său o bâtă cât toate zilele. Bunicul se enervă. Dacă ar fi avut puterea, s-ar fi ridicat și ar fi ieșit afară să le spună neștiutorilor câte misiuni grele îndeplinise cu succes acel patruped cu grad în armata câinilor. Monitorul se revoltă la rândul lui, dar, cu toate că sora Brodi privea cadranul, nu numai că nu se neliniști, ci îi făcu detectivului cu ochiul, ca și cum ar fi fost cunoștințe de când lumea.
Intră o infirmieră cu masa de dimineață și, în spatele