Colectia Libra Magna

Cele trei volume despre opera lui Platon reprezintă una dintre cele mai importante lucrări ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de erudiție. Niciun iubitor de cultură interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli această valoroasă operă. La momentul scrierii primului volum, Paul Friedländer se afla între două fronturi. „O direcţie era cea a neokantienilor şi a celorlalţi filosofi tradiţionalişti. Elementul literar, poetic din Platon nu avea o valoare fundamentală pentru filosofi; era doar un accesoriu, un cadru al conţinutului filosofic. În fruntea celuilalt front se afla marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff. El a scris biografia lui Platon şi i-a analizat operele, dar de multe ori a lăsat în seama filosofilor filosofia propriu-zisă.” Depăşirea acestei contradicţii prin lansarea unei punţi unificatoare între cele două fronturi era atunci, ca şi astăzi, marea sarcină. De aceea, încă de la a doua ediţie a sa, subtitlul primului volum este: „Adevărul fiinţei şi realitatea vieţii”. Primul volum cuprinde o analiză profundă și detaliată a diferitelor concepte platonice (daimon, arrheton, altheia), cât și perspective noi asupra Academiei, mitului, dialogurilor și scrisorilor platonice. Cuprinde capitole despre Platon ca fizician atomist, Platon ca geograf, Platon ca jurist și Platon ca urbanist. Cartea beneficiază de o traducere de excepție aparținând doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat după ediția a treia a textului german, în care textul şi notele au fost revăzute scrupulos.

Filosofia, ştiinţa şi, într-o constantă luptă cu ele, puterea formală a retoricii sunt vehiculele care au purtat moştenirea spirituală a grecilor către celelalte popoare ale contemporaneităţii şi posterităţii lor şi cărora le datorăm, în primul rând, păstrarea ei. Ele au transmis această moştenire în forma şi cu motivaţia pe care le-o dăduse lupta pentru paideia din secolul al IV-lea, adică drept chintesenţă a culturii şi educaţiei greceşti şi, sub această deviză, Elada a cucerit spiritual lumea. Dacă din punctul de vedere al naţiunii greceşti pare că preţul pentru acest titlu de glorie istorică a poporului grec a fost prea ridicat, atunci trebuie să ne amintim că nu cultura a fost cea de care a murit statul grec, ci filosofia, ştiinţa şi retorica au fost doar formele în care a putut să supravieţuiască ceea ce era nemuritor în creaţia grecilor. Astfel, asupra evoluţiei secolului al IV-lea se aşterne adânca umbră a disoluţiei şi totuşi în acelaşi timp raza de lumină a unei înţelepciuni providenţiale, în ochii căreia chiar destinul pământesc al celui mai binecuvântat popor este doar o singură zi din opera de ansamblu a creaţiei sale istorice.

The cycle of fermentation and clarification of wine in barrels is the hidden and miraculous life of the vine that continues to live "beyond" after the death of the plant, at the end of its vegetative cycle. The fermented drink, wine, is considered a "liquor of youth", a "living water" that banishes the gloomy state of man and achieves, through ritual drunkenness, the mystical connection between the participants of the processions with the Thracian god Dyonissos.Today, wine is a ritual drink that must be consumed on the nights of New Year, the Dionysian party, Sântion, the Christmas Burial, Macinici. Ion Ghinoiu Thanks to some recent authors - first of all to the group led by Professor Valeriu Cotea ("Romania's vineyards and wines”, a true manual, a guide, a reference book), to Professor Viorel Stoian ("The Great Tasting Book", an exceptional work) to Mihai Macici (the author of a first attempt in the field, "The Wines of Romania") and to M. Ogrinji and I. Neamțu ("Under the Zodiac of Bachus") - thanks also to the articles and books of Prof. Nicolai Pomohaci, Prof. Ioan Nămoloșanu, Prof. Avram Todosie, Dr. Ion Pușca, today we have a fairly clear picture of Romanian viticulture, if not a complete one. Extremely brief and only for the benefit of amateur inventory, I list here the names of the great vineyards and wines in Romania (this is just so you know where to look for your favorite wine). Radu Anton Roman

Platon a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani. Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică. La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon. În Volumul III, Paul Friedländer analizează perioada de mijloc a dialogurilor platonice (Banchetul, Phaidon, Republica) și opera târzie a lui Platon (Theaites, Parmenide, Phaidros, Sofistul, Omul Politic, Philebos, Timaios, Critias, Legi). „În centrul întregii opere stă Republica. Sunt puţine scrierile de tinereţe care nu se revarsă, într‑un fel sau altul, în ea, puţine cele din epoca târzie care nu îşi au originea în ea sau nu se referă la ea. Pretenţia de a‑i sta alături nu o pot ridica decât Banchetul şi Phaidon, în timp ce Gorgias şi Menon de exemplu sunt cât se poate de clar dialogurile pregătitoare ale ei.” Cele trei volume despre opera lui Platon reprezintă una dintre cele mai importante lucrări ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de erudiție. Niciun iubitor de cultură interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli această valoroasă operă.

Platon a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani. Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică. La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din dialogurile lui Platon. Cele trei volume despre opera lui Platon reprezintă una dintre cele mai importante lucrări ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de erudiție. Niciun iubitor de cultură interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli această valoroasă operă. În Volumul II, Paul Friedländer analizează în profunzime prima perioadă a operelor platonice: principala grupă a dialogurilor aporetice, micile dialoguri de tinereţe, dialogurile de autoreprezentare şi travestire a filosofului și dialogurile Alcibiade, Gorgias, Menon. Cartea beneficiază de o traducere de excepție aparținând doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat după ediția a treia a textului german, în care textul şi notele au fost revăzute scrupulos.

Pe măsură ce tumultosul secol XX se îndreaptă plin de spaimă spre sfârșitul său, prăbușirea comunismului ducând la o transformare a politicii mondiale – Francis Fukuyama ne invită să ne întoarcem împreună cu el la o întrebare care a fost pusă de marii filosofi ai secolelor trecute: există oare o direcție a istoriei omenirii? Și dacă această istorie este direcțională, către ce se îndreaptă ea? Și cum ne raportăm noi la acest parcurs al istoriei? Dezbaterea acestor grave probleme ale istoriei contemporane este cu atât mai incitantă cu cât autorul a avut privilegiul de a deține funcția de director adjunct al echipei de planificare politică în cadrul Departamentului de Stat al SUA. Lucrarea Sfârşitul istoriei şi ultimul om a lui Francis Fukuyama este o profundă şi pasionantă investigaţie socio-politicâ, care depăşeşte intenţiile faimosului său eseu apărut în vara lui 1989. El aduce dovezi că există două forţe copleşitoare care funcţionează în cadrul istoriei omeneşti: „logica ştiinţei moderne” şi „lupta pentru recunoaştere”. Cea dintâi îi face pe oameni să-şi satisfacă o gamă tot mai largă de dorinţe prin intermediul procesului economic; cea de-a doua, „lupta pentru recunoaştere”, este în viziunea autorului chiar „motorul” istoriei. Tema susţinută cu atâta strălucire de Francis Fukuyama este că, în timp, aceste două forţe au dus, după cum s-a văzut, la prăbuşirea tiraniilor, fie ele de stânga sau de dreapta, şi au obligat societăţi foarte deosebite din punct de vedere cultural să întemeieze democraţii capitaliste liberale la sfârşitul procesului istoric. Şi atunci se pune marea întrebare: pot oare libertatea şi egalitatea politică şi economică – situaţie existentă la presupusul „sfârşit al istoriei” – produce o societate stabilă, în care omul ar putea fi pe deplin satisfăcut în cele din urmă? Sau, dimpotrivă, condiţia spirituală a acestui „ultim om” al istoriei, care este lipsit de posibilităţile de defulare a dorinţei şi luptei sale pentru supremaţie, va conduce, în mod inevitabil, la revenirea haosului şi a vărsărilor de sânge care au caracterizat istoria?  Sfârșitul istoriei și ultimul om pare construită cu finețea și detaliul unei opere renascentiste. (Ioana Epure, bookaholic.ro)  (...) remarcabil este faptul că, dacă în prima parte a cărții filtrul american prin care e privită lumea e destul de iritant – aproape ai sentimenul că Fukuyama încearcă să-ți demonstreze de ce toată lumea ar trebui să-și dorească să trăiască într-o Americă (plus că perspectiva lui asupra comunismului est-european este foarte americană), în a doua jumătate a cărții îți dai seama că tot ceea ce îți spune Fukuyama despre mentalitatea locuitorilor SUA îți dezvăluie ceva despre tine, ca non-american. Explicația motivelor pentru care americanul de rând se implică în politică, importanța politicii ca manifestare a thymosului, care a stat la baza principiilor stabilite de „Părinții Întemeietori”, îți indică chiar unul din lipsurile mari ale societății românești. O să închei cu un citat din capitolul despre etica muncii, capitol care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru fiecare angajat român, indiferent unde și pentru cine lucrează: „Muncitorul est-german sau sovietic, obligat de activistul de partid să muncească pentru a construi socialismul (…) considera munca drept o povară care trebuia ocolită de câte ori era posibil. Țările Europei de Est care au pornit pe drumul democratizării se confruntă, toate, cu problema refacerii eticii muncii bazate pe interesul personal al individului, după decenii de obișnuință de a trăi pe cheltuiala statului.” (Ioana Epure, bookaholic.ro)

Volumul de față, bazat pe monumentala culegere de proverbe a lui I.A. Zanne, este o enciclopedie sui-generis a credințelor populare românești din toate provinciile. Susținute de proverbe pentru care mentalul popular a generat explicații detaliate sau chiar de snoave și legende de mari dimensiuni, credințele românești despre universul mitologic înconjurător sau despre oamenii și locurile cu care intră în contact sînt o nouă dovadă de bogăție spirituală și inventivitate de care românii au dat dovadă de-a lungul timpului. Enciclopedia spiritualității românești, chiar dacă nu constituie un text finit al lui I.A. Zanne, se dovedește a da dovadă de o coerență și consecvență logică în credințele ce structurează lumea țăranului român.

Filosoful german și influentul gânditor iluminist din secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant, a scris Critica puterii de judecare în 1790 pentru a-și expune ideile despre estetică. Adesea denumită „a treia critică”, cartea urmează Criticii rațiunii pure, publicată în 1781, și Criticii rațiunii practice, publicată în 1788. Lucrarea este împărțită în două secțiuni, una despre judecata estetică și cealaltă despre judecata teleologică și analizează experiența umană a frumosului și a sublimului. În prima parte, Kant explorează o multitudine de factori care determină estetica: de la efectul artei și al naturii, la rolul pe care îl joacă imaginația umană, de la obiectivitatea gustului, la limitele reprezentării. În continuare, prezintă legătura esteticului cu moralitatea, dezinteresul și originalitatea. În cea de-a doua parte, Kant explorează judecățile teleologice sau judecarea lucrurilor în funcție de scopurile lor și consideră că omul este sfârșitul final și toate formele de natură și frumusețe există în scopul conectării lor cu omenirea. Lucrarea include, de asemenea, o imagine de ansamblu asupra întregului sistem critic al lui Kant, aranjat în forma sa finală. Prin această carte, Kant a avut un impact profund asupra artiștilor, scriitorilor și a altor filosofi din perioadele clasice și romantice și a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită „Sturm und Drang”.   Această traducere a capodoperei lui Kant urmează principiile și standardele înalte ale tuturor celorlalte volume apărute la editura Paideia și aparține profesorului Traian Brăileanu.   Profesorul Traian Brăileanu „şi-a câştigat un merit din cele mai mari prin munca pe care a depus-o, ca să ne dea aceste traduceri ale operelor celui mai mare filosof german. (...) „Cu atât mai mare este meritul său în legătură cu traducerea din urmă, cu cât a căutat să ni-l dea într-o limbă corectă, căutând să evite dificultăţile ce survin, îndeosebi la Kant, din frazele lui lungi şi greoaie, întrecându-se pe d-sa însuşi cu această traducere, dacă ţinem seama de celelalte traduceri ale d-sale. Critica puterii de judecare este cea mai bună din traducerile făcute până acum din Kant. Cititorul o poate întrebuinţa, fără să simtă nevoia de a mai recurge la textul german.” Nicolae Bagdasar   „La Kant, tocmai prin faptul că persoana adevărată e considerată scoasă de subt constrângerea legilor naturii, rămâne cel puţin nădejdea unei înaintări a omenirii spre moralitate, nădejde întemeiată şi pe o interpretare a naturii ca o ordine ce nu se opune străduinţelor morale ale omului. Această interpretare (Beurteilung) nu explicare a naturii o găsim în Critica puterii de judecare şi lumea fenomenală ni se înfăţişează nu ca o iluzie, ci ca expresie reală a lumii inteligibile. Din această interpretare noi înţelegem, deşi nu cunoaştem, cum caracterul fenomenal (sensibil) al persoanei este manifestarea caracterului ei inteligibil (suprasensibil). ” Traian Brăileanu, traducător  

Expunere despre metodăeste un tratat filosofic și autobiografic publicat de René Descartes în 1637, cunoscut drept sursa celebrului citat „Je pense, donc je suis” („Gândesc, deci exist”). Cartea marchează o cumpănă în gândirea europeană; este o autobiografie intelectuală în care autorul evidențiază diferența dintre matematică și științele experimentale și măsura în care fiecare om poate găsi adevărul. Bazându-se pe propriile sale cercetări de geometrie, optică, astronomie și fiziologie, Descartes a dezvoltat metoda ipotetică care caracterizează știința modernă, iar aceasta a ajuns curând să înlocuiască metodele tradiționale derivate de la Aristotel. Multe dintre cele mai radicale idei ale lui Descartes - cum ar fi diferența dintre percepțiile noastre și realitățile care le determină - au fost extrem de influente în dezvoltarea filosofiei moderne.   Tratatul este împărțit în șase părți: în prima se găsesc diverse considerații referitoare la științe; în a doua, principalele reguli ale metodei pe care autorul a descoperit-o, în a treia, câteva reguli ale ştiinţei moralei, deduse din această metodă; în a patra, raționamentele prin care el stabilește existența lui Dumnezeu și a sufletului omenesc, care sunt fundamentele metafizicii sale; în a cincea, ordinea întrebărilor fizice pe care le-a investigat și, în special, explicarea bătăilor inimii și a unor păreri neclare referitoare la medicină, precum și diferența dintre sufletul omului și cel al animalelor; și, în ultima, ce socoteşte autorul că trebuie căutat spre a progresa în continuare în cercetarea naturii şi ce consideraţii l-au determinat să scrie.   Acesta este o ediţie trilingvă, care include textul latin, versiunea franceză și traducerea românească. Traducerea profesorului Dan Negrescu a textului latin este modernă, clară și adnotată, ideală pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu contextul intelectual al lui Descartes. Cartea include și o postfață a academicianului Gheorghe Vlăduțescu, care tratează atât aspectele istorice, cât și cele filosofice ale textului, permițând cititorului să interpreteze această lucrare în cadrul proiectului mai mare al lui Descartes.   „Nici un lucru nu este mai egal împărţit între oameni decât înţelepciunea, căci fiecare socoteşte că o are într-atât din belşug, încât nici aceia care au dorinţe nesăţioase, sau pe care natura nu i-a mulţumit vreodată în vreo altă privinţă, nu obişnuiesc să-şi dorească o minte mai bună decât cea pe care o au. Se pare că în această problemă nu trebuie cre­zut că toţi se înşeală în egală măsură, ci, mai curând, că puterea de a judeca imparţial şi de a distinge adevărul de fals (pe care o numim la propriu înţelepciune sau dreaptă raţiune) ne-a fost înnăscută egală, nouă tuturor, de la natură. Şi astfel diversitatea părerilor noas­tre nu decurge din aceea că unii am fi fost dotaţi cu o mai mare putere a raţiunii decât alţii, ci doar din faptul că nu ne conducem gândirea pe aceleaşi căi şi nici nu tindem către aceleaşi lucruri. Căci nu e suficient să te prevalezi de spiritul înnăscut2, ci meritoriu este să te foloseşti drept de el. Sufletele mai distinse sunt încăpătoare atât pentru virtuţile superi­oare, cât şi pentru vicii; şi, mai mult înaintează cei care, ţinând mereu calea cea dreaptă, vin cu pas foarte liniştit, decât cei care, adesea, rătăcind, păşesc mai repede.” René Descartes, Expunere despre metodă

Întreaga Românie e încă o țară ne-descoperită (nu numai gastronomic), iar bucătăria românească a rămas, datorită nepăsării și a ignoranței vechi de două sute de ani, extrem de regionalizată, insulară, aproape inaccesibilă. Foarte puțini mai știu să gătească românește, iar și mai puțini o fac. (...) Trăim în era turismului gastronomic (...), iar bucătăria românească este cel puțin la fel de originală, de savuroasă și de spectaculoasă ca și orice altă mare bucătărie a lumii... M-au tentat să-mi povestesc păsul și cârciumarii, ajunși la oală de lemn, pe care, foarte des, câte cineva îi întreabă, în te miri ce limbă, ce au românesc pe listele de bucate, iar ei, săracii și neumblații, dau din umeri și din tigăile pline numai cu... „turnedo“, „șatobriant“, „escalop“! Și mi-am mai zis că și celorlalți – „arheologilor“, bucuroși de experiențe senzuale stranii și paseiste, dar și tuturor celor ce sunt (și mănâncă) pe Dunăre și prin Carpați – le-ar plăcea să afle ce a mai rămas viu din istoria țărănească, târgoveață și boierească a vieții românești de zi cu zi, a gătitului și a băutului.    Radu Anton Roman

O lucrare de mari dimensiuni care, fără a fi numai o scurtă istorie a capitalei românilor, este şi o istorie concentrată a ţării, identificată în anumite momente cu oraşul-centru. Viaţa politică, mondenă, economică, manifestări culturale sau receptarea de către călătorii străini sunt numai câteva din subtemele volumului, ordonate cu mare minuţiozitate, pentru a oferi o imagine mai mult decât grăitoare a ceea ce au însemnat Bucureştii pentru istoria şi cultura românească. Istoria, plină de evenimente importante, a oraşului-capitală, nu poate fi rezumată foarte uşor. A prezenta într-un spaţiu destul de restrâns o perioadă care să cuprindă aspectele principale din aproape întreaga istorie cunoscută a Bucureştilor, până în epoca contemporană, mi se pare o încercare temerară, în condiţiile în care au apărut atâtea lucrări care abordează istoria oraşului. În acest context, apreciez că autorul a reuşit să ducă la capăt această sarcină, în condiţiile în care sunt aduse în prim-plan exponate diverse de viaţă bucureşteană, personalităţi, întâmplări sau locuri care încă mai au însemnătate, mai ales că multe părţi, case şi monumente au dispărut în urma marii mutilări la care a fost supus oraşul în anii de sfârşit ai erei comuniste. Volumul de faţă se adresează atât specialiştilor, cât şi cititorului obişnuit din zilele noastre, unui cititor grăbit, care nu-şi face timp pentru studierea unor tratate ori lucrări voluminoase sau pentru explorarea unor arhive, care apelează mai mult la lucrări de sinteză ce îi oferă, în puţine cuvinte, date sau concluzii despre un eveniment sau altul. 

Radu Anton Roman was endowed with all the gifts of the baroque creator and the expert consumer, he belongs to the category of those for whom the most important part of a joy is the comment. "Cooking is writing. No sensation is complete unless it becomes a word. The voluptuousness of telling a story about a meal and building, around the glass, merry lyrical pirouettes justifies and amplifies the pleasures of the house. Unusual is the investment of effort, of labor, to which R.A.R. consents. to document the jubilation. The kitchen is a library, an archive, a laboratory. Siesta is a research activity. The ponciful of the grant unit of autochthonous culinary expression around the sarmals and mitites, shatters to make way for an enchanting diversity. The canonical truth is replaced, salutarily, by the celebration of multiple truths, gathered in every village, in every valley, fence by fence. We are in full postmodernism - some hungry academics will say. I would! To lose weight! We are in full tradition, in everything it has that is more exuberant, more natural and more appetizing", according to Gabriel Liiceanu.

Când romanii au adoptat genurile și tehnicile artistice grecești, nu și-au imitat în mod servil modelele, ci au creat opere de literatură și artă vibrante și originale. Același lucru este valabil și pentru filosofie, în pofida faptului că bogata tradiție filosofică romană este încă prea des tratată ca o simplă notă de subsol pentru istoria filozofiei grecești. Acest volum își propune să reafirme semnificația filozofiei romane și să exploreze „romanitatea” scrierilor și practicilor filosofice din lumea romană, străduindu-se să arate că romanii, în adaptarea lor creatoare a modurilor de gândire grecești, au dezvoltat forme sofisticate de discurs filosofic, conturate de propria lor istorie și instituții, concepte și valori - și nu în ultimul rând - de limba latină. Despre filosofie în Roma veche, nu doar la noi, s-a scris mai puţin, în comparaţie cu interesul arătat altora din Antichitate sau din Orient. Aceasta, poate, mai cu seamă din cauza „vecinătăţii” greceşti care, de altfel, îi va fi fost model, de unde prejudecata că filosofia romană este doar o replică. Ce-i drept, ca „fenomen originar”, filosofia greacă, deopotrivă prin limbaj şi prin reconstrucţii, a modelat-o pe aceea romană. Nici nu se putea astfel. Istoria greacă, atâta de bogată şi valoric exemplară prin înfăptuirile ei în ordine filosofică, nu se putea ignora. „Experienţa” greacă, de întemeiere, urma să fie preluată şi amplificată. Dacă romanii ar fi ignorat-o, repetând ceea ce istoriceşte se impusese paradigmatic, nu aveau decât a pierde şi ei şi Grecia, la urma urmelor, marea cultură greacă nerodind în altele. Așadar, romanii, de la Cicero, la Lucretius, la Seneca, la Marcus Aurelius, dintre cei mai proeminenţi, în ordinea filosofiei s-au format la şcoala greacă, fără a rămâne, totuşi la ea. Mai întâi, filosofia pentru a fi romană avea nevoie de un limbaj potrivit limbii latine. Cicero, îndeosebi, avea să facă trecerea de la limbajul specializat al filosofiei în orizont grecesc, la acela latin. În timp, s-a făcut trecerea la limbajul primilor scriitori creştini de limbă latină, la acela al scolasticii şi la acela al primilor moderni. Bacon şi Descartes, primul în Anglia, al doilea în Franţa. La noi, Dimitrie Cantemir şi Samoil Micu au făcut trecerea de la latina filosofică medievală, la limbajele „naţionale”. Așadar, romanii nu au fost doar mimetici, ei impunând un limbaj care avea să facă istorie. Mai mult, filosofia romană este atât o continuare a filozofiei grecești, cât și un mod de gândire substanțial diferit. Toate acestea sunt amplu dezvoltate în Filosofia în Roma veche pe care Editura Paideia o oferă tuturor acelora interesaţi de filosofie şi nu numai, cartea având capitole consacrate şi filosofiei istoricilor, filosofiei limbajului, filosofiei artei, retoricii. Pentru istoria mentalităţii, capitolul Filosofia erudiţilor (cu Plinius cel Bătrân, cu Aullus Gelius, cu Macrebius) este nemuritor. Totodată, în partea de încheiere, de la ultimii „antici” la primii „medievali”, se face trecerea firească de la filosofia veche la noua filosofie, proprie creştinismului. Atât în formă, cât și în conținut, această carte este o creație editorială de seamă realizată de cunoscutul academician Gheorghe Vlăduțescu, specializat în filosofia din Roma Antică.   „Fără îndoială că, în filosofie, romanii nu reconstruiau asemenea grecilor, dar, erau totuşi, o alternativă la aceştia. Urmându-i, punându-se sub semnul lor, ei n-o făceau decât pentru a învăţa să zboare singuri. Supunerea, deci, ca un fel de viclenie a raţiunii, era prima mişcare, necesară pentru emancipare.” (Gheorghe Vlăduțescu)

J'ai donc pensé qu'il fallait essayer de décrier l'assiette tricolore – bleu-jaune-rouge –, si ébréchée soit/elle, et d'organiser une tournée autour des pots roumains. Je me suis dit que les aventuriers de la gastronomie exotique, les amateurs d'expériences étranges aux parfums de passé, aimeraient apprendre ce qui perdure encore de l'histoire de nos paysans, de nos bourgeois et de nos boyards, dans la vie quotidienne des Roumains de tous bords qui savent apprécier aussi bien la bonne chère que la dive bouteille. Une culture s'esquisse, qu'elle soit née au sud, sous le soleil torride des Balkans, dans les chaumières de la plaine danubienne, ou au nord, dans les pacages glacés des Maramures, ou encore dans le delta du Danube.

În teatrul lui Caragiale aparențele ascund esența tragică a condiției umane. Dramaturgul creează adevărate tipuri umane, care pot să concureze cu cele existente în literatura universală. Scriitorul însuși mărturisea: „Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ieșite între oameni din cauza caracterelor; bucuria râde în ochii vii, durerea plânge în lacrimi adevărate.” „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale...” I. L. Caragiale „Odată cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale.” Romul Munteanu

Legenda lui Vlad Țepeș are încă în zilele noastre un succes uriaș. Dar cine a fost cu adevărat acest personaj istoric extraordinar și cât este poveste și cât adevăr în istorisirile despre faptele sale? Aducând drept mărturie cronicile vremii și relatările contemporanilor, cartea răspunde la aceste întrebări și la multe altele, într-un stil atrăgător și concis, fiind îmbogățită cu numeroase ilustrații color de epocă. Latura „legendară” a personalităţii lui Vlad Ţepeş reţine pe domnul Ţării Româneşti exclusiv prin porecla tatălui său, „fabulaţiile” unei literaturi culte, dar şi populare, în circulaţie în a doua jumătate a secolului al XV-lea, numindu-l pur şi simplu „Dracula”. Cei care aveau interesul să-l discrediteze au scos în evidenţă comportamentul crud şi demoniac al voievodului valah, punând cu bună știință accentul pe apelativul „Dracul”. Porecla, care aparţinuse tatălui său, se născuse de fapt din relaţia cu imaginea „dragonului” (balaurului). Or, în vremea lui Vlad Ţepeş, porecla „Dracul” a fost pervertită în mod insidios: prin disimularea sensului său iniţial de „dragon” (balaur) şi a transcrierilor lui româneşti din acea vreme („Draculea”, „Drăculea” etc.); prin punerea în evidenţă a înţelesului (sensului strict lingvistic) al omonimului său neolatin românesc de drac, care însă, prin evoluţie semantică, însemna „diavol” în limba română. Această asociere a poreclei paterne de „Dracul” cu teroarea ce ar fi inspirat acţiunile sale „diavoleşti” a servit drept instrument politico-diplomatic duşmanilor lui Vlad Ţepeş.

Avem un loc, azi, numit România, o locuire, românii, şi un timp al acestei locuiri, aproape două milenii dacă includem şi etnogeneza. Aceste două milenii înseamnă un timp „anume”, definit de ritmurile în care se desfăşoară viaţa locuitorilor, de calendarul în care ea este organizată, spiritual, religios, ritualic, domestic, colectiv sau individual, la muncă sau în sărbătoare. Astfel, particularitatea acestei lucrări este dată de caracterul ei nespeculativ, de lipsa comentariului, de faptul că sunt invocate numai formele autentice de expresie a credinţelor populare românești. Mii de reprezentări, credinţe, obiceiuri, încredinţări, ritualuri, superstiţii, rânduieli, reguli, cutume, sunt adunate, ordonate atent, puse în valoare împreună, pe teme legate fie de loc, şi de tot ce se întâmplă în locuire, fie de timp şi de organizarea vieţii în cicluri şi de evenimente care marchează trecerea. Cartea include peste 400 de fotografii de epocă și contemporane, care ilustrează aspecte fascinante ale vieții țăranului de atunci și de acum. Prima parte a cărții cuprinde reprezentări ale spaţiului în credinţele populare româneşti și încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra structurilor spaţiale. Distingând, în primul rând, între lumea aceasta şi lumea cealaltă, informaţiile adunate ne prezintă, ca şi în cazul calendarului popular, viziuni (uneori) extrem de diferite despre spaţiul umanizat sau nu, rodul unor concepţii străvechi, cu o vieţuire îndelungată în acest areal cultural. Lumea aceasta este lumea vizibilă, la care au acces şi oamenii, ca fiinţe vii, iar lumea cealaltă este un univers paralel în care oamenii pot ajunge încă din timpul vieţii (celălalt tărâm al basmelor, în care se ajunge prin coborâri sau ascensiuni spectaculoase sau pur şi simplu prin deplasări de lungă durată, în plan orizontal, spre marginile universului. Credinţele populare sunt grupate pe elemente ce se referă la tradiţii, obiceiuri, practici de propiţiere (pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor), practici apotropaice (apărător de rele şi durere), practici cu caracter oracular, terapeutic, magic, consideraţii despre starea vremii, precum şi, în plus, credinţe legate de originea elementelor discutate, prezentate la începutul articolului. A doua parte a cărții cuprinde calendarele poporului român și pune în evidență structura elaborată a reprezentărilor populare asupra timpului, sacru sau profan. Acest calendar popular reprezintă o încercare de a aduna la un loc tot ceea ce constituie coordonata temporală a vieţii ţărăneşti, acel când ce caracterizează întregul complex de practici magico‑rituale ce însoţeşte modul de a vedea lumea al omului vechilor societăţi tradiţionale.  În calitate de sistem de gândire în jurul căruia se așează întreaga arhitectură a mentalului tradițional, calendarul popular se dovedește a fi mai profund decât ar putea părea la prima vedere. Nu este numai o ordonare a timpului, o limitare a momentelor sacre în înșiruirea cotidiană a zilelor profane, o ținere în evidență a curgerii timpului. Rostuind lucrul și viața, calendarul este într-adevăr acea știință a vieții, rânduială a vremii, a ști când să faci sau când să nu faci un lucru.  Autoarea acestei opere este Antoaneta Olteanu, distinsă profesoară a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti; asta alături de însuşi poporul român.