Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Semintele Trecutului
Semintele Trecutului
Semintele Trecutului
Ebook521 pages10 hours

Semintele Trecutului

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Iubirea interzisă, care s-a înfiripat între Cathy și Chris în timpul captivității la conacul Foxworth, este unul dintre cele mai sumbre secrete ale familiei Dollanganger. Nici măcar întemeierea unei noi familii sau adoptarea unui alt nume nu îi poate feri de această povară cumplită. În ziua în care Bart, fiul lui Cathy, împlinește douăzeci și cinci de ani, familia se reunește pe domeniul pe care el tocmai l-a moștenit, o replică fidelă, tulburătoare, a grandiosului conac de odinioară. Pentru Bart, a sosit momentul să cunoască adevărul devastator despre trecutul său, despre fantomele teribile care l-au bântuit dintotdeauna și despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în mansardă, unde părinții săi și-au pierdut inocența.

LanguageRomână
Release dateFeb 28, 2017
ISBN9786063364327
Semintele Trecutului

Related to Semintele Trecutului

Related ebooks

YA Social Themes For You

View More

Reviews for Semintele Trecutului

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Semintele Trecutului - V.C. Andrews

    1.png

    Seeds of Yesterday

    V.C. Andrews

    Copyright © 1984 Vanda General Partnership

    Ediție publicată de Pocket Books, o divizie a Simon & Schuster, Inc.

    Editura Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Semințele trecutului

    V.C. Andrews

    Copyright © 2017 Grup Media Litera

    pentru prezenta ediție

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Florentina Nica

    Corector: Cătălina Călinescu

    Copertă: Bogdan Mitea

    Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

    Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

    de Cristina Vidrașcu Sturza.

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

    ANDREWS, V.C.

    Semințele trecutului/ V.C. Andrews;

    trad. Monica Moroșanu. – București: Litera, 2017

    ISBN 978-606-33-1398-1

    I. Moroșanu, Monica (trad.)

    821.135.1-31

    PARTEA ÎNTÂI

    Conacul Foxworth

    1

    Și iată cum s-a întâmplat, în vara în care eu aveam cincizeci și doi de ani, iar Chris, cincizeci și patru, ca promisiunea de bogăție a mamei, făcută de mult, pe când eu aveam doisprezece ani, iar Chris, paisprezece, să se realizeze în sfârșit.

    Stăteam amândoi și priveam lung la casa uriașă, depriman­tă, pe care nu crezusem că aveam s-o revăd vreodată. Chiar dacă nu era o replică fidelă a vechiului conac Foxworth, m-am înfiorat totuși. Ce preț fuseserăm nevoiți să plătim eu și Chris, ca să stăm unde eram acum, stăpâni vremelnici ai unei case gigantice, care ar fi trebuit lăsată să rămână o ruină carbonizată. Odată, cu foarte mult timp în urmă, crezusem că el și cu mine aveam să trăim în casa aceea ca un prinț și o prințesă, și aveam să împărțim între noi atingerea de aur a regelui Midias, cu mai multă chibzuială însă.

    Nu mai credeam în basme.

    Ca și cum totul s-ar fi întâmplat abia ieri, îmi era vie în minte noaptea răcoroasă de vară, scăldată în lumina mistică a lunii și cu stele magice pe un cer de catifea neagră – noaptea când ne apropiaserăm pentru prima dată de aceste locuri, așteptân­du-ne doar la ce era mai bun. Găsisem aici doar răul.

    Pe vremea aceea, eu și Chris eram atât de tineri, de inocenți și de plini de speranță, crezând în mama noastră, iubind-o, crezând, pe când ne ducea de mână, pe noi și pe gemeni, fra­tele și sora mea de cinci ani, prin noaptea întunecată și oarecum înfricoșătoare, spre casa imensă, ce purta numele conacul Fox­worth, că începând de atunci toate zilele noastre aveau să fie colorate în verde, pentru bogăție, și în galben, pentru fericire.

    Cât de oarbă fusese încrederea noastră, pe când mergeam în urma ei ca niște cățeluși.

    Închiși în camera aceea întunecoasă și mohorâtă de la etaj, jucându-ne în mansarda prăfuită, plină de mucegai, ne-am hră­nit cu credința în promisiunile mamei – că într-o zi conacul Foxworth și toate bogățiile lui fabuloase aveau să fie ale noastre. Cu toate astea, în ciuda promisiunilor ei, mai era acolo și un bunic crud și nemilos, a cărui inimă haină, dar încăpățânată refuza să-și curme bătăile, doar pentru ca patru inimi tinere și pline de speranță să trăiască; așa că am așteptat, și am tot așteptat, timp de trei ani foarte lungi, iar mămica tot nu și-a ținut promisiunea.

    Și abia în ziua în care ea a murit – și i-a fost citit testamen­tul –, conacul Foxworth a intrat în cele din urmă pe mâinile noastre. Îi lăsase vila lui Bart, nepotul ei favorit, copilul meu cu cel de-al doilea ei soț, dar până ce el împlinea douăzeci și cinci de ani, proprietatea urma să fie administrată de Chris.

    Conacul Foxworth fusese comandat pentru reconstrucție chiar înainte ca ea să se mute în California ca să ne caute, dar numai după moartea ei au fost făcute ultimele retușuri la noul conac Foxworth.

    Timp de cincisprezece ani, casa a rămas pustie, suprave­gheată de paznici, administrată legal de o echipă de avocați care uneori îi scriau sau îi telefonau lui Chris, ca să discute cu el problemele care se mai iveau. Un conac care aștepta, jelind poate, ziua în care Bart va fi decis să meargă să se stabilească acolo, așa cum noi știuserăm dintotdeauna că avea s-o facă. Acum ne oferea nouă casa, pentru o scurtă perioadă, urmând a fi a noastră până când ajungea el și prelua totul.

    În fiecare ofertă tentantă se ascunde întotdeauna un șiretlic, îmi șoptea mintea mea veșnic bănuitoare. Simțeam acum atrac­ția, întinzându-și tentaculele ca să ne prindă din nou în capcană. Oare eu și Chris călătoriserăm atât de mult doar ca să ne în­toarcem la început, ca într-un cerc închis?

    Și care avea să fie de data asta șiretlicul?

    Nu, nu, îmi tot spuneam, firea mea întotdeauna suspicioasă, neîncrezătoare îmi juca probabil feste. Aveam aurul fără murdă­ria de pe el… îl aveam! Doar trebuia să ne primim răsplata dreaptă într-o bună zi. Noaptea se sfârșise – în cele din urmă sosise și ziua noastră, iar noi stăteam acolo, în lumina străluci­toare a visurilor care se împlinesc.

    Noi chiar eram acolo, făcându-ne planuri de a locui în casa aceea restaurată, iar mie mi s-a pus din nou în gât acel nod pe care îl știam atât de bine. Toată plăcerea mea a dispărut. Tră­iam de fapt un coșmar care nu se termina nici atunci când des­chideam ochii.

    Am alungat gândul acela, i-am zâmbit lui Chris, i-am strâns ușor degetele și m-am uitat țintă la conacul Foxworth, re­novat, renăscut din cenușa celui vechi, ca să ne stea din nou în drum și să ne copleșească prin măreția lui, dimensiunea lui formidabilă, cu aerul lui de rău indestructibil, cu puzderia de ferestre și obloanele lor negre, ca niște pleoape grele peste ochii negri de piatră. Se contura amenințător, înalt și vast, întinzân­du-se pe mai multe pogoane, de o grandoare magnifică și în același timp intimidantă. Era mai mare decât majoritatea hote­lurilor, construit în forma unui T uriaș, doar că întretăiat la fiecare capăt pentru a crea un sector central gigantic, cu aripi ieșite în afară spre nord și sud, est și vest.

    Era construit din cărămidă trandafirie. Numeroasele obloa­ne negre se potriveau cu acoperișul de ardezie. Patru coloane corintice albe, impresionante susțineau, la fațadă, un portic elegant. Un vitraliu cu medalion solar încadra ușile duble, negre din față. Șilduri uriașe de alamă decorau ușile, conferindu-le mai degrabă eleganță decât sobrietate.

    Poate că asta ar fi fost suficient să mă înveselească, dacă soarele n-ar fi dispărut deodată după un nor întunecat care toc­mai trecea pe deasupra. Am privit în sus, spre un cer care deve­nea furtunos și rău prevestitor, prorocind ploaie și vânt. Copacii din pădurea dimprejur începură să se legene, iar păsările își luară speriate zborul, țipând în timp ce-și căutau adăpost. Gazonul verde, păstrat atât de imaculat, fu repede presărat cu crenguțe rupte și frunze căzătoare, iar florile îmbobocite, aranjate în straturi geometrice, fură biciuite fără milă și culcate la pământ.

    Tremuram și m-am gândit: Spune-mi iar, Christopher Doll, că totul o să fie bine. Spune-mi iar, pentru că aproape că nu mai cred asta, acum că soarele s-a dus și furtuna se apropie.

    Aruncă și el o privire în sus, presimțind angoasa mea cres­cândă, lipsa mea de dorință de a merge până la capăt, în ciuda promisiunii făcute lui Bart, cel de-al doilea fiu al meu. Cu șapte ani în urmă, psihiatrii lui ne spuseseră că tratamentul admi­ni­strat de ei a fost un succes, că Bart era destul de normal și putea să-și trăiască viața fără a avea nevoie de terapie în mod regulat.

    Ca să mă aline, Chris își ridică brațul, împresurându-mi umerii. Buzele lui coborâră să-mi atingă ușor obrazul.

    – O să ne fie bine tuturor. Știu că așa va fi. Nu mai suntem păpușile din Dresda, încuiate într-o cameră de sus, așteptân­du-i pe cei mari să facă ceea ce trebuie. Acum suntem adulți, deținând controlul asupra vieților noastre. Până când Bart ajunge la vârsta la care poate intra în posesia moștenirii, tu și cu mine suntem proprietari. Doctor și doamna Christopher Sheffield din Marin County, California, și nimeni nu ne va ști aici ca frate și soră. Nu vor bănui că suntem de fapt descendenți ai familiei Foxworth. Am lăsat toate necazurile în urmă. Cathy, asta e șansa noastră. Aici, în casa asta, putem repara răul făcut nouă și copiilor noștri, mai ales lui Bart. Vom conduce nu cu voință de fier și pumn de oțel, ca în stilul lui Malcolm, ci cu dra­goste, compasiune și înțelegere.

    Pentru că brațul lui Chris mă cuprindea, ținându-mă strâns lângă el, am căpătat destulă putere ca să privesc casa într-o lu­mină nouă. Era frumoasă. De dragul lui Bart, aveam să stăm aici până la ziua lui de naștere, când avea să împlinească două­zeci și cinci de ani, apoi eu și Chris aveam să o luăm pe Cindy și să zburăm în Hawaii, acolo unde am vrut dintotdeauna să ne petrecem viața, aproape de mare și de plaje albe. Da, așa tre­buia să fie. Așa cum trebuia să fie. Zâmbind, m-am întors spre Chris.

    – Ai dreptate. Nu mi-e teamă de casa asta sau de oricare altă casă.

    El râse pe înfundate și își coborî brațul pe mijlocul meu, în­demnându-mă să înaintez.

    Curând după terminarea gimnaziului, fiul meu cel mare, Jory, zburase la New York ca să fie cu bunica lui, madame Marisha. Acolo, în compania ei de balet, fusese repede remar­cat de critici și primise roluri principale. Iubita lui din copilă­rie, Melodie, plecase și ea în est, ca să i se alăture lui Jory.

    La vârsta de douăzeci de ani, Jory al meu se căsătorise cu Melodie, care era doar cu un an mai tânără. Cuplul se zbătuse și muncise din greu ca să ajungă în vârf. Formau acum cel mai remarcabil cuplu de dansatori din țară, o pereche cu coordo­nare perfectă, minunată, ca și cum își puteau citi unul altuia gândurile și comunicau printr-o străfulgerare de privire. De cinci ani pluteau pe valul succesului. Fiecare spectacol le aducea cronici și aprecieri măgulitoare din partea criticilor și a publicu­lui. Filmările televizate le dăduseră acces la o audiență mai mare decât ar fi putut câștiga vreodată doar prin apariții personale.

    Madame Marisha murise în somn, cu doi ani în urmă, deși ne puteam consola cu gândul că trăise până la optzeci și șapte de ani și muncise până în ziua în care se stinsese.

    În jurul vârstei de șaptesprezece ani, al doilea fiu al meu, Bart, se transformase, ca prin magie, dintr-un elev mediocru într-unul strălucit. La vremea aceea, Jory plecase deja la New York. Îmi trecuse prin minte atunci că absența lui Jory îl sco­sese pe Bart din cochilia lui și îi trezise interesul pentru studiu. Doar cu două zile în urmă, absolvise Facultatea de Drept de la Harvard, ca șef de promoție.

    Eu și Chris ne întâlniserăm cu Melodie și cu Jory la Boston, și, în uriașa sală de conferințe a Facultății de Drept de la Har­vard, l-am privit pe Bart când i se înmâna diploma de absolvire. Doar Cindy, fiica noastră adoptivă, lipsea. Era la cea mai bună prietenă a ei, în Carolina de Sud. Asta mă făcuse să simt o du­rere nouă la gândul că Bart nu putea renunța la invidia lui față de o fată care făcuse tot posibilul să-i intre în grații – mai ales că el nu făcuse niciodată nimic ca să intre în grațiile ei. Sufe­rința mea se dublase când aflasem că nici Cindy nu putea să treacă peste antipatia ei față de Bart, nici măcar cât să-l ajute să sărbătorească.

    – Nu! țipase ea la telefon. Nu-mi pasă că mi-a trimis invita­ție! E doar felul lui de a o face pe grozavul. Poate să-și treacă zece titluri înaintea numelui, că tot n-o să-l admir și nici n-o să-l plac – nu după tot ce mi-a făcut. Explică-le lui Jory și lui Melodie, ca să nu se simtă jigniți. Dar Bart n-o să aibă nevoie de explicații. O să știe.

    Ședeam între Chris și Jory și îl priveam pe Bart, uimită că un fiu care acasă era atât de rezervat, de irascibil și lipsit de orice dorință de a comunica, se putea ridica în fruntea genera­ției lui, fiind desemnat șef de promoție. Cuvintele lui entuziaste creau o vrajă puternică. I-am aruncat o privire lui Chris, care nu-și mai încăpea în piele de bucurie și de mândrie și care apoi zâmbi la mine.

    – Uau, cine ar fi crezut? E extraordinar, Cathy. Nu ești mân­dră? Eu cu siguranță sunt.

    Da, da, bineînțeles, eram foarte mândră să-l văd pe Bart acolo. Cu toate astea, știam că Bart, cel de pe podium nu era Bart, cel pe care îl știam acasă. Poate că era în siguranță acum. Complet normal – doctorii lui așa spuneau.

    În ce mă privește, erau multe indicii mărunte care arătau că Bart nu se schimbase atât de mult pe cât credeau doctorii lui. Îmi spusese, chiar înainte să plecăm:

    – Trebuie să fii acolo, mamă, când o să-mi intru în drepturi.

    Nici un cuvânt despre Chris, care avea să fie acolo cu mine.

    – E important pentru mine ca tu să fii acolo.

    Întotdeauna trebuia să facă un efort ca să rostească numele lui Chris.

    – O să-i invităm și pe Jory și pe soția lui și, desigur, și pe Cindy.

    Făcuse o grimasă doar pronunțându-i numele. Depășea în­țelegerea mea cum putea cineva să antipatizeze o fată atât de drăguță și de scumpă, cum era iubita noastră fiică adoptivă. Nu aș fi putut-o iubi mai mult pe Cindy nici dacă ar fi fost carne din carnea mea, sânge din sângele lui Christopher Doll al meu. Într-un fel, de când venise la noi, la vârsta de doi ani, ea era copilul nostru, singura despre care puteam spune că era cu ade­vărat a amândurora.

    Cindy avea acum șaisprezece ani și era mult mai volup­tuoasă decât fusesem eu la vârsta ei. Dar la urma urmei, Cindy nu fusese la fel de supusă privațiunilor ca mine. Își luase vita­minele din aer curat și din lumina soarelui, care nouă, patru copii ținuți captivi, ne fuseseră refuzate. Mâncare bună și exer­ciții fizice… ea avusese tot ce era mai bun. Noi primiserăm tot ce era mai rău.

    Chris mă întrebă dacă aveam de gând să stăm acolo, afară, toată ziua și să așteptăm ca rafalele de ploaie să ne ude până la piele înainte să mergem înăuntru. Mă trase după el, îndem­nân­du-mă cu încrederea lui optimistă.

    Treptat, în pas domol, pe când tunetele începură să bubuie și să se apropie cu repeziciune, sub bolta cerului apăsat de nori grei, despicat de fulgere înspăimântătoare, ne-am apropiat de marele portic de la conacul Foxworth.

    Am început să observ detalii care înainte îmi scăpaseră. Dușumeaua porticului era alcătuită din plăci de mozaic în trei nuanțe de roșu, aranjate pentru a forma un complicat model solar, care se potrivea cu medalionul de pe ușile duble de la in­trare. M-am uitat la geamurile cu model solar și m-am bucu­rat. Nu fuseseră aici înainte. Poate că era exact așa cum prezi­sese Chris. Nu avea să fie la fel, după cum nici doi fulgi de zăpadă nu sunt identici.

    Apoi m-am încruntat – în fond, cine a văzut vreodată dife­rențele dintre fulgii de zăpadă care cad?

    – Încetează să mai cauți ceva care să ne răpească plăcerea zilei de azi, Catherine! Văd asta pe fața ta, în ochii tăi. Îți dau cuvântul meu de onoare că vom pleca din casa asta imediat după aniversarea lui Bart, și vom zbura în Hawaii. Iar dacă se abate vreun uragan pe-acolo și ne aruncă vreun val gigantic peste casă tocmai când ajungem noi, asta o să se întâmple pen­tru că tu te aștepți să fie așa.

    Mă făcu să râd.

    – Nu uita vulcanul, i-am spus chicotind încet. Ar putea să arunce cu lavă fierbinte în noi.

    El zâmbi și, în joacă, îmi trase o palmă ușoară peste fund.

    – Oprește-te! Te rog, te rog! Zece august ne va prinde în avion – dar pariez că îți vei face griji pentru Jory, pentru Bart și te vei întreba ce face el complet singur în casa asta.

    Atunci mi-am amintit ceva ce uitasem. Înăuntru, așteptând în conacul Foxworth, era surpriza pe care Bart ne-o promisese. Cât de ciudat arătase fața lui când îmi spusese asta!

    – Mamă, o să te uimească atunci când o să vezi – făcuse o pauză, zâmbise și păruse stânjenit. Am zburat acolo în fiecare vară doar ca să supraveghez lucrurile și să văd că nu e neglijată casa sau lăsată să se degradeze. Le-am dat dispoziții decora­torilor de interior să o facă să arate exact ca pe vremuri, cu excepția biroului meu. Pe acela îl vreau modern, dotat cu toate facilitățile electronice de care am nevoie. Dar… dacă vrei, poți schimba câte ceva, ca să o faci mai primitoare…

    Primitoare? Cum ar putea o casă ca asta să fie vreodată pri­mitoare? Știam ce înseamnă să fii închis între pereții ei, înghițit de ea, captiv pentru totdeauna. M-am cutremurat auzind poc­ne­tul tocurilor mele înalte, alături de sunetul înfundat al pan­tofi­lor lui Chris, pe când ne apropiam de ușile negre, cu șildurile lor decorate cu blazoane. M-am întrebat dacă Bart examinase ge­nea­logia familiei Foxworth și găsise titlurile aristocratice și bla­zoanele acestea nobiliare, pe care le dorea cu disperare și de care părea să aibă nevoie. Pe fiecare ușă neagră erau inele grele de alamă, iar între uși, un buton mic, aproape de neobservat, care suna un clopoțel undeva înăuntru.

    – Sunt sigur că această casă e plină de gadgeturi moderne, care ar fi un șoc pentru veritabilele case tradiționale din Virgi­nia, șopti Chris.

    Fără îndoială că avea dreptate.

    Bart era îndrăgostit de trecut, dar era încă și mai îndrăgostit de viitor. Nu apărea vreun gadget electronic nou pe piață pe care el să nu-l cumpere.

    Chris căută în buzunar cheia de la ușă, pe care mi-o dăduse Bart chiar înainte să plecăm din Boston. Chris îmi aruncă un surâs înainte să introducă în broască uriașa cheie de alamă. Dar înainte de a putea încheia mișcarea de rotire, ușa se mișcă fără zgomot spre interior.

    Surprinsă, am făcut un pas înapoi.

    Chris mă trase din nou în față, vorbind politicos cu bătrâ­nul care ne făcu semn cu mâna, invitându-ne înăuntru.

    – Intrați, spuse el cu voce slabă, dar aspră, aruncându-ne o privire rapidă. Fiul vostru a sunat și mi-a spus să vă aștept. Sunt un angajat – ca să zic așa.

    M-am uitat fix la bătrânul uscățiv care se aplecase înainte, în așa fel încât capul îi stătea într-o poziție ciudată, de parcă urca niște dealuri chiar și când stătea pe o suprafață plată. Părul lui era decolorat, nici gri, nici blond. Ochii lui erau de un albastru pal, spălăcit, obrajii, scofâlciți, ochii, băgați în orbite, ca și cum ar fi avut o foarte lungă suferință. Era ceva în legătură cu el… ceva familiar.

    Picioarele mele de plumb nu voiau să se miște. Vântul fio­ros îmi biciuia rochia cloș albă, de vară, suficient cât să-mi scoată în evidență șoldurile în timp ce pășeam înăuntru, în impo­zantul vestibul al phoenixului numit conacul Foxworth.

    Chris rămase lângă mine. Îmi dădu drumul la mână și își puse brațul în jurul umerilor mei.

    – Domnul doctor și doamna Christopher Sheffield, făcu el prezentările în stilul lui amabil. Dumneavoastră?

    Bătrânul zbârcit păru să șovăie înainte de a întinde mâna dreaptă și de a o strânge pe cea puternică, bronzată a lui Chris. Buzele lui subțiri, severe afișau un surâs cinic, pieziș, comple­tând ridicătura unei sprâncene stufoase.

    – E o plăcere să vă întâlnesc, doctor Sheffield!

    Nu-mi puteam lua ochii de la bătrânul gârbovit cu ochi al­baștri, spălăciți. Era ceva în zâmbetul lui, în părul lui rar cu multe șuvițe argintii, în ochii aceia cu gene surprinzător de negre. Tăticul!

    Arăta așa cum ar fi putut arăta tatăl nostru dacă ar fi trăit până la vârsta bărbatului din fața noastră – și ar fi trecut prin toate chinurile cunoscute omenirii.

    Tăticul meu, iubitul meu tată frumos, care fusese bucuria copilăriei mele. Cât mă rugasem să-l mai văd o dată într-o bună zi.

    Chris strânse ferm mâna bătrână, uscățivă, și abia în acel moment bătrânul ne spuse cine era.

    – Unchiul vostru cel de mult dispărut, aparent pierdut în Alpii elvețieni, acum cincizeci și șapte de ani.

    Joel Foxworth

    1

    Chris rosti imediat toate cuvintele potrivite, ca să mascheze șocul ce cu siguranță se citea pe fețele amândurora.

    – Ați speriat-o pe soția mea, explică el politicos. Vedeți, nu­mele ei de fată era Foxworth… și până acum a crezut că toate rudele ei materne sunt decedate.

    Câteva zâmbete piezișe trecură ca niște umbre pe fața „unchiu­lui Joel", înainte ca acesta să-și pună masca binevoitoare, pioasă a unui om cu suflet neprihănit.

    – Înțeleg, spuse bătrânul cu vocea lui șoptită, care suna ca o adiere de vânt foșnind neplăcut printre frunzele moarte căzute.

    Adânc, în fundul ochilor spălăciți ai lui Joel, sălășluiau umbre întunecate, de rău augur. Știam, dinainte de a scoate vreun cuvânt, care ar fi reacția lui Chris: mi-ar spune că imagi­nația mea o lua din nou razna.

    Nici o umbră, nici o umbră, nici o umbră… în afară de cele pe care le făceam eu însămi.

    Ca să mă ridic deasupra bănuielilor acestui bătrân care pre­tindea că era unul din cei doi frați mai mari ai mamei, ambii decedați, am privit cu interes în jur, în foaierul care fusese folo­sit de atâtea ori drept sală de bal. Am auzit vântul întețin­du-se pe măsură ce tunetele se apropiau tot mai mult, dându-ne de veste că furtuna era chiar deasupra capetelor noastre.

    Ah… Un suspin pentru ziua în care aveam doisprezece ani și priveam cu jind ploaia, dorindu-mi să dansez în sala aceasta de bal cu bărbatul care era cel de-al doilea soț al mamei mele și care mai târziu avea să fie tatăl celui de-al doilea fiu al meu, Bart.

    Un suspin pentru cea care fusesem atunci, atât de tânără și de plină de încredere, atât de optimistă, de încrezătoare că lu­mea era un loc frumos și prietenos.

    Ceea ce mi se păruse atât de impresionant pe când eram copil ar fi trebuit să pălească în comparație cu tot ceea ce văzu­sem de atunci, întrucât