Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Sora furtuna. Povestea lui Ally
Sora furtuna. Povestea lui Ally
Sora furtuna. Povestea lui Ally
Ebook649 pages11 hours

Sora furtuna. Povestea lui Ally

Rating: 4 out of 5 stars

4/5

()

Read preview

About this ebook

Ally D’Aplièse se pregătește să ia parte la una dintre cele mai
periculoase competiții de iahting din lume când află vestea
morții subite și misterioase a tatălui ei adoptiv. Se întoarce în grabă
la casa familiei ca să se întâlnească cu cele cinci surori ale ei,
dar descoperă acolo că tatăl adoptiv, un miliardar cu multe secrete,
căruia fetele îi spun, în glumă, Pa Salt, le-a lăsat fiecăreia dintre ele
câte un indiciu fascinant despre adevărata lor origine.
Mai mult, Ally se bucură de o poveste de dragoste care nu durează
de multă vreme, dar este profundă și pasională și îi va schimba
viața pentru totdeauna. Dar în jurul ei se întâmplă lucruri
care îi răstoarnă așteptările, așa că Ally se hotărăște
să urmărească pista lăsată de tatăl ei, care o conduce
spre frumusețea înghețată a Norvegiei…
Aici, Ally începe să-și descopere rădăcinile și felul în care viața ei
se leagă inexplicabil de cea a unei tinere cântărețe necunoscute,
Anna Landvik, care a locuit în Bergen cu o sută de ani în urmă și
care a cântat în prima audiție a celebrei suite simfonice Peer Gynt,
compusă de Edvard Grieg. Cu cât Ally află mai multe despre Anna,
cu atât începe să se întrebe cine a fost, cu adevărat, Pa Salt.
Și de ce nu a apărut niciodată cea de-a șaptea soră?
Sora furtună este al doilea roman din seria electrizantă
a Lucindei Riley, Cele șapte surori.

LanguageRomână
Release dateMay 12, 2019
ISBN9786063346897
Sora furtuna. Povestea lui Ally

Read more from Lucinda Riley

Related to Sora furtuna. Povestea lui Ally

Related ebooks

Siblings For You

View More

Related categories

Reviews for Sora furtuna. Povestea lui Ally

Rating: 4.153846153846154 out of 5 stars
4/5

13 ratings1 review

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

  • Rating: 4 out of 5 stars
    4/5
    A very interesting story with a lot of realistic human history. Great narration and heroes. The links and twists are superb. Unexpected line of story. I Like it!

    1 person found this helpful

Book preview

Sora furtuna. Povestea lui Ally - Lucinda Riley

1.png

Distribuție personaje

Ally. Iunie 2007. „Dimineața devreme"

Capitolul 1. Marea Egee

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16. Christiania. 16 ianuarie 1876

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Capitolul 29

Capitolul 30

Capitolul 31

Capitolul 32

Capitolul 33

Capitolul 34

Capitolul 35

Capitolul 36

Capitolul 37

Capitolul 38

Capitolul 39

Capitolul 40. 1938

Capitolul 41

Capitolul 42

Capitolul 43

Capitolul 44

Capitolul 45

Capitolul 46. 7 decembrie 2007

Star. 7 decembrie 2007. Concertul Eroica

Mulțumiri

Storm Sister

Lucinda Riley

Copyright © 2015 Lucinda Riley

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

Ne puteți vizita pe

Sora furtună. Povestea lui Ally

Lucinda Riley

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Monica Nedelcu, Monica Grecu

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Riley, Lucinda

Sora furtună. Povestea lui Ally / Lucinda Riley;

trad. din lb. engleză: Gabriela Tănase  – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-4613-2

ISBN EPUB 978-606-33-4689-7

I. Tănase, Gabriela (trad.)

821.111

Pentru Susan Moss, sora mea de suflet

Distribuție personaje

ATLANTIS

Pa Salt – tatăl adoptiv al fetelor (decedat)

Marina (Ma) – guvernanta lor

Claudia – menajera casei

Georg Hoffman – avocatul lui Pa Salt

Christian – pilotul șalupei

SURORILE D’APLIèSE

Maia

Ally (Alcyone)

Star (Asterope)

CeCe (Celaeno)

Tiggy (Taygete)

Electra

Merope (absentă)

Ally. Iunie 2007. „Dimineața devreme"

Capitolul 1. Marea Egee

Nu voi uita niciodată locul în care mă aflam și nici ce făceam când a căzut trăsnetul peste mine – am aflat că-mi murise tatăl.

Eram lungită, goală, pe puntea iahtului Neptune, cu mâna protectoare a lui Theo pe pântecul meu. Plaja aurie a insulei din fața noastră, cuibărită printre stânci, licărea solitară în lumina soarelui. Apa turcoaz, ca de cristal, se încrețea ușor într-o mișcare leneșă, iar micile valuri se prelingeau pe mal, crestele lor înspumate arătând de la distanță precum suprafața elegant încrețită a unui cappuccino.

Liniștește-te! îndemnam marea în gând, dorindu-mi același lucru și pentru mine.

Cu o seară înainte, la apus, aruncasem ancora în golfulețul de pe mica insulă Macheres. Apoi am coborât pe mal, cu două cutii frigorifice în mâini. Una, plină cu pește proaspăt și sardine prinse de Theo mai devreme, alta, cu sticle de vin și apă. Mi-am depus povara pe nisip, gâfâind din greu, iar Theo m-a sărutat jucăuș pe nas.

– Ca doi naufragiați pe propria noastră insulă pustie, mi-a spus, zâmbind, și a deschis larg brațele, de parcă voia să strângă la piept tot acel loc idilic. Mă duc să caut lemne de foc, ca să frigem peștele!

L-am urmărit cu privirea cum se îndrepta spre stâncile din jurul golfului, presărate cu tufe, unde putea să găsească niște crengi uscate. Dat fiind că era un navigator de înaltă clasă, silueta lui fragilă te putea induce în eroare. În comparație cu alți membri ai echipajelor din care făcusem parte, toți cu mușchi proeminenți, de Tarzani în junglă, se putea spune că Theo avea un aspect firav. Mersul lui, cu un ușor șchiopătat, îmi atrăsese de îndată atenția. După aceea aflasem că își fracturase glezna în copilărie, căzând dintr-un copac, și, din păcate, osul nu se sudase bine la loc.

– Presupun că ăsta-i unul dintre motivele pentru care am fost sortit să-mi petrec viața pe mare. Când navighez, nimeni nu-și dă seama cât de ridicol arăt pe uscat, glumea el.

Am fript peștele și, pe urmă, ne-am iubit sub stele. Dimineața următoare era ultima pe care aveam s-o petrecem împreună, la bord. Și, anterior clipei în care hotărâsem să reiau contactul cu lumea activându-mi telefonul mobil, o pace perfectă mi se așternuse în suflet. Pentru ca, brusc, să fiu aruncată în fundul iadului și să simt că îmi fusese spulberată toată viața. Prin mintea golită de șoc mi se mai rotea un singur gând: miracolul relației cu Theo și cum am ajuns împreună în acest loc magnific...

Ne-am cunoscut în urmă cu un an și ceva, la Regata Heineken din St. Maarten, în Caraibe. Echipajul învingător sărbătorea victoria cu un dineu și, atunci, am descoperit intrigată că Theo Falys-Kings era căpitanul. O celebritate în lumea regatelor, după ce condusese mai multe echipaje spre victorie în ultimii cinci ani, mai multe decât oricare alt căpitan.

– Nu arată deloc așa cum îmi imaginam, i-am șoptit lui Rob Bellamy, un vechi camarad din echipa națională a Elveției. Pare un tocilar, cu ochelarii ăia cu ramă groasă. Iar, după ce l-am văzut îndreptându-se spre o altă masă, am adăugat: Și cât de ciudat se mișcă!

– Cu siguranță că nu seamănă cu portretul unui vajnic marinar, călit de valuri și ars de soare, mi-a spus Rob. Dar, Al, omul e un geniu. Are un al șaselea simț pe apă și, dacă m-ar prinde furtuna pe mare, în nimeni n-aș avea o încredere mai deplină.

Mai târziu, Rob mi-a făcut cunoștință cu Theo, iar ochii acestuia, verzi-căprui, au devenit gânditori atunci când mi-a strâns mâna.

– Așadar, tu ești faimoasa Al D’Aplièse!

Vorbea cu accent britanic și avea o voce caldă, fermă.

– Da, pentru ultima parte, i-am zis, stânjenită de compliment, dar cred că tu ești cel faimos aici. Încercând din răsputeri să nu mă fâstâcesc sub privirea lui scrutătoare, am văzut că zâmbește. Și ce-i de râs?

– Sincer să fiu, nu mă așteptam să dau de tine.

– Ce vrei să spui?

Atenția lui Theo a fost atrasă de un fotograf venit să imortalizeze întreg echipajul, așa că n-am reușit să aflu ce dorise să-mi spună, de fapt.

După aceea, ori de câte ori ne întâlneam cu ocazia unor evenimente legate de diferite regate, la care fuseserăm amândoi invitați, nu-mi mai puteam lua privirea de la el. Emana o energie deosebită și avea un surâs foarte plăcut, în contrast cu aspectul lui general rezervat. Și toată lumea se înghesuia să-i fie aproape. Dacă era un eveniment oficial, venea îmbrăcat cu un sacou mototolit, de in, din respect față de protocol și de sponsorii competiției, însă vechii lui pantofi sport și părul șaten, zburlit îl făceau să arate ca și cum de abia coborâse pe uscat.

În acele puține ocazii mi se părea că dansam unul în jurul celuilalt. Privirile ni se întâlneau tot mai des, dar Theo nu încerca să reia prima noastră conversație. De abia cu șase săptămâni în urmă, după ce obținusem victoria în Antigua și sărbătoream cu tot echipajul, la Lord Nelson Ball, am simțit o bătaie pe umăr.

– Bravo, Al! m-a felicitat el.

– Mulțumesc!

Eram satisfăcută pentru că, în premieră, reușiserăm să-l întrecem.

– Am auzit numai lucruri bune despre tine, Al. Ce zici, vrei să faci parte din echipajul meu la Regata Cicladelor din iunie?

Primisem deja o altă ofertă, fără să dau însă un răspuns. Theo a observat ezitarea mea.

– Te-ai angajat deja?

– Provizoriu.

– Uite ce-i, poftim cartea mea de vizită! Gândește-te bine și anun­ță-mă până la sfârșitul săptămânii! Mărturisesc că prezența ta la bord mi-ar prinde bine.

– Mulțumesc, i-am răspuns și m-am decis pe loc. Cine naiba ar respinge propunerea celui supranumit „Regele mărilor"? Și, apropo, de ce mi-ai spus ultima dată că nu te așteptai să arăt așa?

A făcut o pauză, apoi m-a studiat puțin.

– Pentru că nu te cunoscusem până atunci în persoană. Auzisem doar frânturi de conversație legate de talentele tale de navigator. Și, așa cum am spus, am fost surprins să văd cum arăți tu în carne și oase. Noapte bună, Al!

În drum spre micul han din portul St. John, unde aveam o cameră, am sucit pe față și pe dos cele spuse de el. Scăldată de briza parfumată, mă întrebam ce mă fascina atât de mult la Theo. Lumina felinarelor accentua culorile vesele ale caselor și, din depărtare, se auzea un zumzet plăcut de voci, revărsându-se din baruri și cafenele. Însă nimic nu se compara cu entuziasmul stârnit de trofeul primit și, mai ales, de oferta făcută de Theo Falys-Kings.

Imediat după ce am tras ușa în urma mea, am deschis laptopul și am scris un e-mail prin care-i acceptam oferta. Înainte să-l trimit, am făcut un duș, l-am recitit și am simțit cum roșeam toată, dându-mi seama cât de nerăbdătoare păream. L-am salvat în folderul de ciorne, cu gând să-l expediez peste câteva zile, și m-am întins pe pat, flexându-mi brațele care mă dureau îngrozitor după competiția strânsă din acea dimineață.

Ei bine, Al, mi-am spus, zâmbind, viitoarea ta regată va fi una strașnic de interesantă.

Am expediat e-mailul, iar Theo m-a contactat imediat, spunându-mi cât era de mulțumit că răspunsul meu fusese afirmativ. Pe urmă, cu numai două săptămâni în urmă, mă trezisem trepidând toată în momentul în care urcam la bordul iahtului Hanse 540, ancorat în portul Naxos, ca să încep antrenamentul pentru Regata Cicladelor.

Competiția nu era extrem de solicitantă, având în vedere că, alături de câțiva navigatori serioși, participau și tot felul de entuziaști de weekend, cu toții – încântați de ideea că aveau să petreacă opt zile fabuloase pe mare, navigând printre câteva dintre cele mai frumoase insule de pe Pământ. Iar echipajul nostru, foarte experimentat, nu putea în nici un caz să piardă.

Era un fapt bine-cunoscut acela că Theo prefera să angajeze tineri pentru echipajele lui. Amicul meu Rob Bellamy și cu mine, amândoi în vârstă de treizeci de ani, eram seniori în comparație cu ceilalți. Mai auzisem că Theo țintea talente incipiente, ca să prevină instalarea unor obiceiuri dăunătoare. Ceilalți șase membri aveau numai douăzeci și ceva de ani. Printre ei se aflau Guy, un englez ursuz, Tim, un australian rezervat, și Mick – pe jumătate german, pe jumătate grec, care cunoștea Marea Egee ca-n palmă.

Deși doream mult să lucrez cu Theo, n-aș spune că m-am aruncat cu capul înainte; m-am pregătit temeinic, adunând informații despre el de pe internet și de la cei cu care navigase în trecut.

Am aflat că era cetățean britanic, că studiase la Oxford, de unde și accentul lui specific, deși profilul de pe internet arăta că avea cetățenie americană și că fusese căpitan al echipajului Universității Yale, cu numeroase victorii la activ. Un amic îmi spusese că provenea dintr-o familie bogată, iar altul – că n-avea nici după ce bea apă și că locuia pe o barcă.

Un perfecționist care îi controlează cu mână de fier pe cei din jur, greu de mulțumit, muncește până cade lat, misogin… ultima caracterizare venea din partea unei fete care afirma că fusese tratată prost la bordul iahtului său, făcându-mă să cad pe gânduri. Însă, în final, cu toții spuneau că era, categoric, cel mai bun căpitan cu care avuseseră de-a face vreodată.

În prima zi la bord, am început să înțeleg de ce Theo le inspira atât de mult respect tuturor. În viața mea pe mare mă obișnuisem cu urletele căpitanilor care te potopeau cu instrucțiuni și se stropșeau la toți cei din jur, ca niște bucătari-șefi cuprinși de isterie. Înțelegerea de care dădea dovadă Theo era o revelație pentru mine. Vorbea puțin în timp ce ne punea la treabă, supraveghindu-ne de la distanță. La sfârșitul zilei ne adunam în jurul lui, ascultând atenți cum scotea în evidență punctele tari și pe cele slabe, fără să ridice vocea. În mod clar nu-i scăpa nimic și, datorită autorității pe care o exercita, puneam mare preț pe absolut tot ce ne spunea.

– Și, apropo, Guy, în timpul competiției nici vorbă de țigară, adăugase odată, zâmbind ușor.

Bietul Guy se făcuse roșu tot, până la rădăcina părului său blond.

– Omul ăsta are ochi și-n ceafă, mormăise supărat, în timp ce coboram de pe vas ca să facem un duș și să ne schimbăm pentru cină.

În acea primă seară mă simțeam fericită că luasem decizia să fac parte din echipajul acesta. Am coborât cu toții în portul Naxos, vegheat de un vechi castel luminat feeric și cocoțat pe stâncile de deasupra satului, urmând tot felul de alei întortocheate ce șerpuiau printre casele proaspăt văruite. Restaurantele de pe mal erau pline de marinari și de turiști care înfulecau cu poftă fructe de mare proaspete, dând apoi pe gât o grămadă de pahare de uzo. Pe o străduță laterală am găsit un restaurant de familie, cu scaune vechi de lemn și farfurii desperecheate. După o zi lungă și istovitoare la bord, mâncarea gătită în casă era un bonus, căci aerul sărat ne făcuse poftă de mâncare.

Băieții s-au holbat la mine atunci când mi-am pus în farfurie o porție zdravănă de musaca, și încă una de orez.

– Vreo problemă? Sau n-ați mai văzut niciodată o femeie mâncând?! i-am întrebat ironic, întinzându-mă după încă o bucată de lipie caldă.

Theo făcea câte un comentariu sec din când în când. După cină s-a ridicat și a plecat imediat, fără să se alăture grupului animat de la bar. L-am urmat în scurt timp. După atâția ani pe mare învățasem că nu era cazul să mai zăbovesc prin preajma băieților încinși de băutură la căderea serii.

În următoarele câteva zile, sub privirea atentă a ochilor verzi ai lui Theo, am început să funcționăm ca o echipă sudată, iar admirația mea față de metodele lui a crescut pe măsură. În a treia seară petrecută la Naxos, fiind obosită rău după o zi epuizantă sub soarele nemilos, m-am ridicat prima de la masă.

– Băieți, eu plec!

– Și eu. Noapte bună! Și fără excese în seara asta! a adăugat Theo, urmându-mă afară din restaurant. Pot să te însoțesc? m-a întrebat, când am ajuns în stradă.

– Da, sigur că da.

Dintr-odată am realizat că, pentru prima oară, rămăsesem singură cu el.

Ne-am înapoiat la pensiunea în care eram cazați, mergând pe străzile acoperite cu piatră cubică și mărginite de case mici, albe, cu uși și cercevele vopsite în albastru, arătând ca niște miniaturi în lumina lunii. Încordată, mă străduiam să fac conversație, însă Theo mormăia doar un „da sau „nu, iar dispoziția lui taciturnă începea să mă irite.

Când am ajuns în holul pensiunii, s-a întors dintr-odată spre mine.

– Al, realmente ai instincte de navigator. Ești de departe mai bună decât mulți alții din echipaj. Cine te-a învățat meșteșugul?

– Tatăl meu, i-am răspuns, plăcut surprinsă de compliment. De când eram de-o șchioapă mă lua cu el la bordul iahtului, pe Lacul Geneva.

– A, Geneva! Asta explică accentul tău franțuzesc.

Mă pregăteam pentru o remarcă de genul „Spune-mi ceva sexy în franceză" care urma de obicei în acest punct, dar de data asta nu s-a întâmplat.

– Ei bine, cred că tatăl tău e un navigator foarte iscusit – se vede asta după tine.

– Mulțumesc! i-am răspuns, dezarmată.

– Cum te simți să fii singura femeie de la bord? Deși sunt sigur că ai mai fost în astfel de situații, a adăugat, grăbit.

– Sinceră să fiu, nu m-am gândit la asta.

Mă privea curios prin ochelarii lui cu rame groase de baga.

– Nu-mi vine să cred. Mi se pare că, uneori, faci eforturi ca să te autodepășești și atunci comiți erori. Îți sugerez să te relaxezi mai mult și să te porți ca atare. Noapte bună!

Mi-a zâmbit, apoi a urcat scara acoperită cu plăci de gresie, îndreptându-se spre camera lui.

În noaptea aceea, lungită pe patul îngust, parcă simțeam cum cearșafurile albe, apretate îmi zgâriau pielea, iar obrajii îmi ardeau în timp ce răsuceam în minte criticile lui. De ce aș fi fost eu de vină că femeile erau o raritate în domeniu – sau, așa cum ar fi spus unii dintre camarazii mei – o noutate, și cine se credea a fi acest Theo Falys-Kings? Un psiholog care, neinvitat, citea gândurile oamenilor?

Fusesem mereu de părere că mă descurcam bine într-o lume dominată de bărbați și făcusem față cu brio la aluziile și chiar loviturile lor sub centură. Ridicasem un zid inviolabil în jurul meu, trăgând o linie despărțitoare între Ally cea de acasă și Al, navigator la bord. Da, îmi era de multe ori greu și învățasem să-mi țin gura, mai ales atunci când comentariile erau misogine și abundau în bancuri nesărate cu blonde proaste. Încercam să le evit răsucind cât mai strâns grămada de bucle blond-roșcate într-o coadă de cal și renunțând la orice fel de machiaj. Mai mult decât atât, trudeam din greu, cot la cot cu bărbații de la bord – poate și pentru că mă enerva toată situația.

În plus, în timpul insomniilor, îmi aminteam de multe ori că tatăl meu îmi spusese că oamenii sunt deranjați de observațiile cu caracter personal și datorită faptului că în ele există întotdeauna un sâmbure de adevăr. Iar, pe măsură ce orele se scurgeau, începeam să accept faptul că Theo avusese, probabil, dreptate. Nu mă purtam natural.

A doua seară, Theo m-a însoțit din nou în drum spre pensiune. Deși nu avea o statură impresionantă, reușea să mă intimideze și, cu surprindere, mi-am dat seama că mă poticneam în cuvinte. Pe când mă străduiam să-i explic dualitatea personalității mele, l-am văzut că mă asculta atent.

– Ei bine, tatăl meu – pe ale cărui păreri nu pun cine știe ce preț – mi-a spus odată că femeile ar conduce lumea dacă și-ar folosi atuurile în loc să încerce să-i imite pe bărbați. Poate că asta ar trebui să faci și tu.

– E ușor pentru un bărbat să spună așa ceva, dar mă întreb dacă tatăl tău a lucrat vreodată într-un mediu complet feminin. S-ar fi purtat natural într-o astfel de situație? l-am contrazis, urzicată că mă trata oarecum de sus.

– Corect, mi-a acceptat argumentul. Ei bine, poate că ar fi de ajutor dacă ți-aș spune Ally, ți se potrivește mai bine decât Al. Ești de acord?

Înainte să-i pot răspunde, s-a oprit brusc pe strada care mărginea portul pitoresc ce se întindea mai jos, unde mici bărci pescărești se legănau printre iahturi și vase de croazieră mari și elegante. Se auzea doar zgomotul valurilor care se spărgeau lin la mal. L-am văzut uitându-se în sus și adulmecând aerul – o încercare de-a afla cum avea să fie vremea a doua zi. Gestul ăsta îl văzusem numai la bătrânii lupi de mare. M-a pufnit râsul, imaginându-mi-l pe Theo ca pe o morsă sură, cu nasul ridicat în vânt ca să detecteze vreo urmă de furtună.

S-a întors nedumerit către mine.

– Ce-i de râs?

– Nimic. Și, dacă te ajută la ceva, poți să-mi spui Ally.

– Mersi! Hai să mergem la culcare! Pentru mâine plănuiesc niște manevre mai dificile.

Din nou, în cursul nopții, mi-au umblat prin minte cuvintele lui. Ciudat, pentru că de obicei adormeam buștean, mai ales în perioada în care luam parte la vreo competiție.

Și, în loc ca sfatul lui Theo să mă ajute, în următoarele câteva zile am făcut nenumărate greșeli prostești, de parcă eram o începătoare. Mi-am dat singură o grămadă de șuturi; deși camarazii mă tachinau, din partea lui Theo n-a venit nici un comentariu acid.

În a cincea seară, fiindcă mă simțeam oribil de stânjenită și confuză din cauza prestației mele slabe, am preferat să nu mă duc la cină cu ei. M-am așezat, în schimb, pe mica terasă a pensiunii, unde am mâncat pâine cu telemea și măsline aduse de proprietăreasă. Mi-am înecat amarul în vinul roșu, aspru, turnat de ea, și, după mai multe pahare, eram deja amețită și plină de compasiune față de mine însămi. Tocmai mă ridicam, nesigură, de la masă, când l-am văzut pe Theo făcându-și apariția pe terasă.

– Te simți bine? m-a întrebat, potrivindu-și ochelarii pe nas ca să mă vadă mai limpede.

Încercam să-i deslușesc figura, în mod inexplicabil neclară.

– Da, i-am răspuns, lăsându-mă să cad pe scaun pentru că mă apucase amețeala.

– Am fost cu toții îngrijorați când n-ai apărut la masă. Ți-e rău?

– Nu. Simțeam cum mi se ridica stomacul în gât. Sunt bine.

– Spune-mi dacă nu te simți bine și jur să nu mă supăr. Pot să mă așez?

Nu i-am răspuns. De fapt nici nu puteam, pentru că încercam din răsputeri să-mi stăpânesc greața teribilă. S-a așezat, oricum, pe un scaun de plastic din apropiere.

– Ce probleme ai?

– Nu-i nimic.

– Ally, ești verde la față. Ești sigură că nu te-ai îmbolnăvit?

– Eu… scuză-mă!

M-am ridicat brusc și, clătinându-mă, am ajuns la zidul scund ce împrejmuia terasa, m-am aplecat peste el și am vomat pe pavajul de dedesubt.

– Biata de tine! Mi-a prins ferm talia în mâini. Nu ți-e bine deloc. Te ajut să urci în cameră. Ce număr are?

– Mi-e… foarte bine, am murmurat prostește, oripilată de cele întâmplate.

Și asta – în fața lui Theo Falys-Kings, pe care doream cu disperare să-l impresionez. Una peste alta, nu se putea ceva mai rău decât asta.

– Haide!

Mi-a pus brațul pe după gâtul lui și m-a ajutat s-o iau din loc sub privirile dezgustate ale celor prezenți.

Ajunsă în cameră, am mai vomat de câteva ori, dar măcar eram în baia mea. De fiecare dată când ieșeam, îl vedeam pe Theo gata să-mi dea o mână de ajutor.

– Ei, am mormăit, până dimineață voi fi mai bine.

– Asta spui de două ore.

Theo mi-a tamponat fruntea transpirată cu un prosop umed, răcoros.

– Du-te la culcare! l-am îndemnat, încă amețită. Mă simt mai bine acum. Trebuie să dorm.

– Mai stau puțin și plec.

– Îți mulțumesc că ai grijă de mine, am șoptit în timp ce mi se închideau ochii.

– E OK, Ally!

Și, în timp ce aproape ațipisem, plutind între lumea reală și vis, i-am zâmbit.

– Cred că te iubesc, m-am auzit spunând, și imediat n-am mai știut de mine.

M-am trezit a doua zi dimineață tremurând, dar în mod clar mă simțeam mai bine. Când am coborât din pat, am dat de Theo care luase cea de-a doua pernă de pe pat și se încolăcise pe podea. Dormea dus. După ce am închis ușa băii, m-am așezat pe marginea căzii, amintindu-mi ce-i spusesem – Doamne, era oare adevărat?

Cred că te iubesc.

De unde naiba veniseră acele cuvinte? Sau am visat? Îmi fusese atât de rău încât poate că halucinasem. Doamne, sper din inimă să fie așa, mi-am zis, cu capul în mâini. Dar… dacă nu era adevărat, cum de mi le aminteam atât de clar? Sigur că vorbele erau ridicol de neadevărate, însă poate că, acum, Theo avea convingerea că eram moartă după el. Ceea ce desigur că era o mare prostie.

După un timp, am ieșit sfioasă din baie și am văzut că Theo era pe punctul să tragă ușa după el. N-am putut să-l privesc în ochi atunci când mi-a spus că se duce să facă un duș și că vine în zece minute ca să luăm micul dejun.

– Theo, du-te singur! Nu vreau să risc.

– Ally, trebuie să mănânci ceva. Dacă ți se face rău din nou, nu ai ce căuta la bord. Știi regula.

– OK! i-am răspuns.

Mă simțeam groaznic. După ce a plecat, aș fi vrut din toată inima să devin invizibilă. Niciodată în viața mea nu-mi dorisem mai mult să dispar de pe fața pământului.

Peste cincisprezece minute coboram amândoi pe terasă. Ceilalți membri ai echipajului ne priveau cu zâmbete atotștiutoare întipărite pe fețe. Aș fi vrut să le trag, pe rând, câte un pumn drept în nas.

– Ally a pățit-o din cauza unui microb la stomac, i-a anunțat Theo. Dar, după cum arăți, Rob, aș zice că nici tu n-ai dormit prea bine.

Ceilalți se hlizeau acum cu ochii la Rob, iar Theo a început să ne explice, calm, manevrele plănuite pentru ziua aceea...

Tăceam, recunoscătoare pentru că schimbase subiectul, dar eram, totodată, conștientă de ceea ce le trecea prin minte celorlalți. Și, culmea, greșeau în totalitate. Jurasem să nu mă culc niciodată cu un camarad, știind prea bine cât de repede circulă bârfele în lumea destul de mică a iahtingului. Iar acum, pe nepusă masă, mă trezeam într-o astfel de situație.

Măcar stomacul meu era în regulă și mi s-a permis să urc la bord. Din acel moment am făcut tot ce-mi stătea în putință ca să le fie tuturor clar – mai ales lui – că nu exista nimic între noi. În timpul manevrelor m-am ținut cât mai departe posibil de Theo Falys-Kings și i-am răspuns numai monosilabic. Iar seara, după ce am terminat de mâncat, am strâns din dinți și am rămas alături de grup atunci când el s-a ridicat să plece.

Pentru că, îmi tot repetam, categoric nu-l iubeam. Și nici nu doream ca ceilalți să creadă că ar fi fost posibil așa ceva. Dar, în pofida tuturor sforțărilor mele, mi-am dat seama că nici măcar eu nu eram convinsă de asta. Mă trezeam că îl fixam cu privirea atunci când mi se părea că nu se uita la mine. Îi admiram calmul, modul echilibrat în care îi trata pe membrii echipajului și comentariile inteligente care ne făceau să lucrăm mai bine în echipă. Ca și faptul că, deși slab, avea un trup cu mușchi tari, pe care-i ghiceai pe sub haine. Și, de cele mai multe ori, dovedea că era cel mai puternic și mai bine antrenat dintre noi toți.

Ori de câte ori mintea mi-o lua razna în acea direcție, făceam tot ce puteam ca s-o țin în frâu... Dintr-odată am remarcat că Theo stătea mult timp fără cămașă pe el. Sigur că era o zi extrem de caldă, dar chiar trebuia să studieze dezbrăcat, pe hărți, itinerariul regatei?!

– Ai nevoie de ceva, Ally? m-a întrebat odată, când s-a întors pe neașteptate și a descoperit că mă uitam la el.

Nici măcar nu-mi aduc aminte ce am mormăit drept răspuns, întorcându-i spatele, cu fața roșie de rușine.

Mi se părea totuși un lucru bun că uitase de acea noapte împreună și începeam să mă conving că mărturisirea fusese, probabil, numai un vis de-al meu. Deși, pe de altă parte, îmi era clar că pățisem ceva irevocabil. Un lucru pe care, pentru prima oară în viață, nu puteam să-l controlez. Somnul meu sănătos devenise treptat de domeniul trecutului, pofta de mâncare aproape că-mi dispăruse și ea. Iar, când reușeam să ațipesc, aveam niște vise cu Theo de-mi ardeau obrajii când mă trezeam. Nu-i de mirare că mă purtam din ce în ce mai straniu cu el. În adolescență citeam cu plăcere povești de dragoste, dar preferam thrillerele, pentru că acțiunea lor mi se părea mai credibilă. Din păcate, trecând în revistă toate simptomele, indiciile mergeau într-o singură direcție. Începeam să fac o pasiune pentru Theo Falys-Kings.

În ultima seară de pregătiri Theo s-a ridicat de la masă după