Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Credință vs Știință
Credință vs Știință
Credință vs Știință
Ebook482 pages8 hours

Credință vs Știință

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Ultimii 500 de ani au fost martorii conflictelor de proporții monumentale dintre știință și credință, de la sentința de arest la domiciliu pe viață primită de Galileo în 1632, din cauza afirmației sale că sistemul nostru solar ar avea Soarele în centru, la „Procesul Maimuțelor“ din 1925, încleștarea titanică dintre Clarence Darrow și William Jennings Bryan asupra chestiunii dacă un profesor de liceu le-ar putea spune elevilor săi că oamenii evoluaseră din maimuţă (juriul a decis că nu). Profesorii de astăzi încă se mai luptă să predea evoluția; boli ale copilăriei de multă vreme eradicate încă mai izbucnesc în focare din cauza obiecțiunilor religioase față de vaccinare; în ciuda victoriilor legale, există încă dezbateri aprinse asupra dreptului la avort, a sinuciderii asistate și a homosexualității; oamenii de știință care se tem să nu rămână fără finanțare de la buget (controlată de comitete formate din politicieni ce neagă existența schimbărilor climatice) se agață de „împăciuitorism“ ca de ultimul refugiu – nu am putea să ne tolerăm reciproc convingerile și să ne înțelegem între noi? Biologul evoluționist Jerry A. Coyne nu ar putea să ne spună mai clar: răspunsul său este „un nu absolut“. Știința și religia sunt incompatibile pentru că dispun de metode diferite de a obține informații despre realitate, au metode diferite de a afirma că aceste cunoștințe sunt dovedite și, în final, ajung la concluzii conflictuale despre univers. „Cunoașterea“ dobândită de religie se află în conflict nu doar cu informațiile științifice, ci și cu ceea ce afirmă celelalte religii. În cele din urmă, metodele religiei, spre deosebire de cele ale științei, nu ne sunt de folos pentru a înțelege realitatea.

LanguageRomână
Release dateFeb 9, 2017
ISBN9786063313394
Credință vs Știință
Read preview

Related to Credință vs Știință

Related ebooks

Reviews for Credință vs Știință

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Credință vs Știință - Jerry A. Coyne

    PREFAȚĂ

    Geneza acestei cărți

    Un lucru bun, în privința științei, este că e adevărată, indiferent de crezi sau nu în ea.³

    NEIL DEGRASSE TYSON

    În februarie 2013, am dezbătut cu o tânără specialistă în teologie luterană un subiect sensibil: „Sunt, oare, compatibile știința și religia? Locul dezbaterii era unul cunoscut, din punct de vedere istoric – Biserica Congregațională Circulară din Charleston, în Carolina de Sud, una dintre cele mai vechi biserici din America de Nord. După o cuvântare de 20 de minute fiecare (ea argumentând că „da, în vreme ce eu răspunzând că „nu"), am fost rugați să ne rezumăm ideile într-o singură propoziție. Nu mai rețin exact ce concluzie am emis eu, dar îmi aduc aminte perfect cuvintele ei: „Să nu uităm niciodată: credința este un dar⁴!"

    A urmat un moment caracterizat prin l’esprit d’escalier⁵, o „vorbă de duh întârziată", în care mi-a venit replica potrivită – dar prea târziu. Mi-am dat seama, cu altă ocazie, că Gift este cuvântul german pentru „otravă, dar și că încheierea pe care o făcuse tânăra îi submina însăși teza, potrivit căreia știința și religia sunt compatibile. Indiferent de ce am răspuns eu atunci, ar fi trebuit, de fapt, să spun: „O fi credința un dar pentru religie, dar pentru știință este o otravă, deoarece nu prin credință ajungi la adevăr.

    Cartea de față îmi dă ocazia de a spune acest lucru acum. Volumul are în vedere modul diferit în care știința și religia privesc credința, mod prin care sunt incompatibile, când vine vorba de a descoperi adevărul din universul nostru. Teza mea ar fi că religia și știința se întrec în ceea ce privește descrierea realității – amândouă fac „afirmații existențiale" despre ce este real –, folosind, totuși, instrumente diferite pentru a-și atinge scopul. Iar eu sunt de părere că instrumentul de analiză al științei, bazat pe rațiune și studiu empiric, este stabil, în vreme ce al religiei – axat pe credință, dogmă și revelație – este instabil și duce la concluzii incorecte, netestabile sau conflictuale. Într-adevăr, bazându-se pe credință, în defavoarea dovezilor, religia devine incapabilă să descopere adevărul.

    Deviind de la punctul de vedere al multor „conciliatoriști" care văd religia și știința, dacă nu armonioase și complementare, măcar ca nefiind în conflict, eu susțin, prin urmare, că acestea două sunt angrenate într-un fel de război: un război al înțelegerii, care privește necesitatea de a avea sau nu motive întemeiate pentru ceea ce acceptăm ca adevărat. Deși cartea de față tratează conflictul dintre religie și știință, eu consider că acesta este doar o bătălie dintr-un război mai mare – dat între rațional și superstiție. Religia este o simplă marcă a superstiției (alături de astrologie, fenomene paranormale, homeopatie și vindecări spirituale), însă e cea mai răspândită și nocivă formă a acesteia. Iar știința este o simplă formă de raționalitate (alături de filosofie și matematici), dar este una foarte dezvoltată și singura capabilă să descrie și să înțeleagă realitatea. Toate superstițiile care pretind că denotă adevăruri sunt, de fapt, forme de pseudoștiință, folosind tactici similare pentru a preîntâmpina contestarea. După cum vom vedea, cei care pledează în favoarea pseudoștiințelor, ca homeopatia sau percepția extrasenzorială, își susțin, adesea, convingerile prin argumente similare precum cele invocate de teologi pentru a-și apăra credința.

    Deși dezbaterea „știință contra religie este doar o luptă din războiul dus între raționalitate și iraționalitate, există câteva motive pentru care am ales să mă concentrez asupra ei. În primul rând, controversa a devenit tot mai răspândită și vizibilă, cel mai probabil din cauza unui element nou în critica religiei. Cel mai inedit aspect al „noului ateism – formă de necredință care deosebește perspectiva unor scriitori precum Sam Harris și Richard Dawkins de „vechiul" ateism al unor indivizi ca Jean-Paul Sartre și Bertrand Russell – este observația că majoritatea religiilor sunt fundamentate pe susțineri care pot fi privite drept științifice. Adică Dumnezeu și baza multor religii sunt ipoteze, care pot fi, cel puțin în principiu, examinate de știință și rațiune. Dacă ideile religioase nu pot fi dovedite cu probe solide, concluzia ar fi că, asemenea supozițiilor științifice dubioase, ele trebuie respinse până dispunem de mai multe date. Această dispută este întărită de noile evoluții din știință, în sfere precum cosmologia, neurobiologia și biologia evolutivă. Descoperirile din aceste domenii au subminat afirmațiile religioase potrivit cărora fenomene ca originea universului și existența moralității și a conștiinței sfidează explicația științifică și sunt, prin urmare, dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Văzând cum le scade aria de competență, credincioșii au început să insiste că religia este, de fapt, un mod de a înțelege natura care completează știința. Cel mai important motiv pentru a ne axa, însă, pe religie, în loc de alte forme ale iraționalității, nu vizează faptul de a documenta un conflict istoric, ci pe acela că, dintre toate formele de superstiție, religia are, de departe, cel mai mare potențial de a face un rău public. Puțini sunt afectați de credința personală în astrologie; dar, după cum vom vedea în ultimul capitol, mulți au fost afectați de credința într-o zeitate anume sau de ideea că a avea credință este o virtute.

    Am un interes atât personal, cât și profesional pentru această dispută, dat fiind că mi-am petrecut ani buni din viață predând și studiind biologia evolutivă, ramura științei denigrată și respinsă cel mai mult de religie. Dar mai sunt și alte elemente biografice care îmi susțin demersul: am primit o educație religioasă evreiască tradițională, o formă de credință care, după cum știu mulți, este la o azvârlitură de băț de ateism. Convingerile mele vagi cu privire la Dumnezeu⁶ au fost abandonate aproape instantaneu într-un moment, la 17 ani, când ascultam albumul Sergeant Pepper al formației Beatles și mi-am dat, brusc, seama că nu există efectiv nici o dovadă pentru afirmațiile religioase care îmi fuseseră inoculate – mie sau oricui altcuiva. Începând de atunci, necredința mea s-a bazat pe absența oricărei dovezi asupra divinului. Comparându-mă cu alți credincioși, experiența mea de respingere a lui Dumnezeu a fost scurtă și nedureroasă. N-am mai avut, ulterior, preocupări religioase, până să devin om de știință.

    Nu există cale mai sigură de a te infiltra în conflictul dintre știință și religie decât să devii biolog evolutiv. Aproximativ jumătate dintre americani resping cu totul evoluția, acceptând ad litteram varianta biblică prin care fiecare specie vie sau, cel puțin, a noastră a fost creată deodată, din neant, cu circa 10000 de ani în urmă, de o făptură divină. Iar mare parte din cealaltă jumătate crede că Dumnezeu a ghidat evoluția într-un fel sau altul – o poziție ce respinge flagrant perspectiva naturalistă acceptată de biologii evolutivi: că evoluția, asemenea tuturor celorlalte fenomene din univers, este o consecință a legilor fizicii, fără nici o implicare supranaturală. De fapt, doar unul din cinci americani acceptă evoluția în versiunea pur naturalistă în care o înțeleg oamenii de știință.

    Când am ținut primul curs despre evoluție, la Universitatea din Maryland, am făcut-o pe fundalul sonor al opoziției, deoarece, în piața aflată chiar sub fereastra sălii în care vorbeam eu, venea adesea un predicator să țină cuvântări, în gura mare, despre evoluție ca unealtă a lui Satan. În plus, mulți dintre studenții mei, deși erau conștiincioși și-și însușeau ideile despre evoluție, mi-au transmis clar că nu credeau sub nici o formă în ea. Curios cu privire la existența acestei opoziții, în ciuda numeroaselor dovezi pe subiect, am început să citesc despre creaționism. Am dedus numaidecât că, practic, respingerea evoluției era insuflată de religie. Cunosc foarte mulți creaționiști importanți, iar, dintre ei, numai unul – filosoful David Berlinski – are o perspectivă ce nu este bazată pe religie.

    Până la urmă, după 25 de ani de profesorat în care m-am confruntat în permanență cu riposte, am decis să abordez problema creaționismului în singurul mod familiar mie: scriind o carte prin care să popularizez dovezile care susțin evoluția. Și erau munți de dovezi, provenind din arhivele cu fosile, embriologie, biologie moleculară, geografia plantelor și a animalelor, dezvoltarea și alcătuirea corpurilor animale și așa mai departe. Ciudat, dar nu scrisese nimeni o astfel de carte. Mi-am închipuit că oamenii practici – și poate chiar și scepticii – vor accepta, în cele din urmă, perspectiva științifică asupra evoluției, dacă aveau să vadă dovezile expuse negru pe alb. M-am înșelat. Deși cartea mea, Why Evolution Is True (De ce este adevărată evoluția), a fost bine primită (aflându-se, o vreme, pe lista celor mai bine vândute cărți din New York) și, deși mi-au parvenit câteva scrisori de la cititori care-mi spuneau că-i „convertisem" la evoluție, proporția creaționiștilor din America n-a fost deloc afectată: de 32 de ani, se menține între 40 și 46%!

    Nu mi-a luat mult să-mi dau seama de inutilitatea faptului de a folosi dovezi pentru a-i convinge pe americani de evoluție, deoarece credința i-a făcut să rămână rezervați și să respingă datele chiar dacă sunt în fața ochilor lor. Într-o carte anterioară acesteia, am relatat momentul în care am conștientizat acest fapt. Un grup de oameni de afaceri dintr-o suburbie selectă din Chicago, vrând să învețe ceva despre știință, într-o pauză de la discuțiile lor obișnuite despre afaceri, m-au invitat să le vorbesc despre evoluție, la întâlnirea lor săptămânală de la ora prânzului. Le-am ținut o prelegere în care am pus un puternic accent pe dovezile asupra evoluției, aducând chiar și fotografii cu fosile de tranziție, organe vestigiale și anomalii în dezvoltare, precum dispariția membrelor în stadiu incipient de formare la embrionii de delfini. Păreau să-mi aprecieze eforturile. Dar, după discuție, un participant s-a apropiat de mine, mi-a strâns mâna și mi-a zis: „Domnule Coyne, mi s-a părut foarte convingătoare prezentarea acestor dovezi în sprijinul evoluției, dar eu tot nu cred". Eram stupefiat! Cum era posibil ca un om căruia dovezile îi păreau convingătoare să nu fie, totuși, convins? Răspunsul, desigur, era că religia personală îl imunizase cu privire la evidența celor expuse de mine.

    Ca om de știință crescut fără prea multă îndoctrinare religioasă, nu puteam înțelege cum era posibil ca oamenii să fie atât de orbiți în fața unor asemenea date și dovezi solide. De ce nu poate lumea să fie credincioasă și să accepte, totodată, evoluția? Întrebarea aceasta m-a dus spre literatura de specialitate extinsă cu privire la raportul dintre știință și religie, de unde am aflat că, într-adevăr, mare parte din ea constă în așa-zisul „conciliatorism": cele două domenii sunt percepute drept compatibile, susținându-se reciproc, sau măcar neconflictuale. Dar, aprofundând subiectul și începând să citesc și teologie, mi-am dat seama că între știință și religie există incompatibilități crase, unele denaturate sau evitate în literatura conciliatoristă.

    Mai departe, am ajuns să văd că teologia în sine, măcar prin pretențiile de adevăr pe care le are religia cu privire la univers, se vrea a fi un fel de știință, una care folosește dovezi slabe pentru a face afirmații puternice referitor la ce este adevărat.

    Ca om de știință, am remarcat că există similitudini uriașe între justificările empirice și bazate pe rațiune ale teologiei, în ceea ce privește credința, și tipul de tactică folosit de pseudosavanți pentru a-și apăra domeniul. Una dintre ele se referă la angajamentul a priori de a apăra și a justifica afirmațiile preferate, fapt care se opune direct practicii științifice de a testa permanent dacă enunțurile emise sunt greșite sau nu. Și, totuși, persoanele credincioase își riscau viața și viitorul pentru dovezi care nici măcar nu se apropiau de, să spunem, tipul de date pe care îl cere guvernul american înainte de a aproba un medicament nou pentru depresie. În final, am înțeles că presupozițiile privind compatibilitatea științei și a religiei erau slabe, bazându-se pe afirmații despre natura religiei pe care puțini credincioși le-ar accepta realmente, și că religia n-are cum să ajungă vreodată compatibilă cu știința fără a deveni atât de laxă, încât să nu mai fie religie, ci filosofie umanistă. Și, astfel, am aflat ceea ce mi-ar fi putut spune orice oponent al creaționismului: că a-i convinge pe americani să accepte adevărul evoluției implică nu doar să-i înveți despre date, ci și să-i dezveți de credință – o formă de convingere care înlocuiește nevoia de dovezi cu un simplu angajament emoțional. Voi încerca să vă conving că religia, așa cum este practicată de majoritatea credincioșilor, este la cuțite cu știința și că acest conflict este realmente dăunător științei, precum și modul în care este ea percepută public, dar și lucrurilor pe care știința poate sau nu, în concepția lumii, să le comunice. Voi argumenta, de asemenea, că afirmația potrivit căreia religia și știința sunt „moduri de c