Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX
Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX
Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX
Ebook385 pages5 hours

Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Volumul urmărește câteva realități ideologice, teoretice și politice de mare referință pentru istoria recentă și contemporană, ale căror repercusiuni vor fi resimțite mult timp de acum înainte. Este vorba despre apariția și dispariția leninismului, evoluția conservatorismului și a eurasianismului, precum și a proiectului comunitar european. Lucrarea oferă de asemenea câteva portrete intelectuale ale unor lideri sovietici importanți, cum ar fi Troțki, Stalin și Hrușciov.

LanguageRomână
PublisherAdenium
Release dateJun 14, 2016
ISBN9786067420166
Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX

Related to Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX

Related ebooks

Reviews for Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX - Copilaș Emanuel

    (Hegel)

    Avatarurile Rusiei: ideologii și politicieni

    Rădăcinile bolșevismului: o analiză ideologică a intelighenției ruse din secolul al XIX-lea

    ¹

    Prezentul capitol urmărește să demonstreze că bolșevismul și social-democrația europeană au foarte puține lucruri în comun. Sunt două tradiții intelectuale și politice distincte, deși influența primeia asupra ultimei nu poate fi contestată. Pentru a evalua și în cele din urmă confirma această ipoteză, principala parte a capitolului constă într-o analiză diacronică a ideilor intelighenției ruse, pepiniera intelectuală a viitoarei dictaturi bolșevice, începând cu originile sale umaniste și încheind cu degenerarea populistă a acesteia. Pentru o mai bună înțelegere a surselor populismului rus, prima parte a capitolului prezintă originile marxiste ale social-democrației europene.

    Social-democrația europeană: un produs al iluminismului

    Lupta pentru emancipare socială este un produs al iluminismului și al filozofiei liberale căreia aceasta i-a dat naștere (Bernstein, 2002, pp. 147-160). Republicanismul, democrația, drepturile omului, sufragiul universal, individualitatea, piața liberă² – toate aceste câștiguri sociale și politice reflectă impunerea epocii moderne cu urbanizarea sa ascendentă, comerț extins, secularizare și un accent major pus pe rațiune. Dar, după câteva decenii, a devenit clar că toate aceste câștiguri nu erau universale, așa cum Revoluția Franceză le prezentase, ci limitate la o anumită categorie socială: burghezia. Revoluția industrială care a făcut posibilă Europa modernă a prosperat cu ajutorul sclaviei și al exploatării atroce a altor continente³. Mai târziu, pe măsură ce sclavia era tot mai dificil de menținut datorită revoltelor, emancipării opiniei publice și, în primul rând, datorită avansului tehnologic ce le-a permis foștilor posesori de sclavi să devină respectabili oameni de afaceri și foștilor sclavi să devină angajați cu acte în regulă, fără ca această transformare să afecteze în vreun fel profiturile, ba dimpotrivă, una dintre promisiunile modernității, drepturile omului, bazate pe libertate individuală, a fost astfel îndeplinită. Nu însă fără conflicte majore (dacă luăm în calcul fie și numai Războiul Civil American), dar conformându-se până la urmă tendinței istorice de ansamblu: sclavia a fost abolită după ce a început să diminueze profiturile marilor companii europene și americane, nu în prelungirea idealurilor iluministe (Bush, 2003).

    Ar fi putut promisiunile modernității, cum ar fi libertatea și egalitatea, să fie extinse și în privința păturii rurale și a muncitorilor din industrie, fără a rămâne apanajul exclusiv al burgheziei? Puteau deveni ele cu adevărat universale? Aceasta era principala întrebare a unor intelectuali, catalogați retrospectiv drept socialiști utopici. Contele de Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen și-au imaginat comunități perfecte, în care conflictele sociale ar fi fost eliminate prin democrație directă și accentul pus pe proprietate publică, înțeleasă ca antidot al proprietății private, având tendința de a demantela textura socială și de a genera abuzuri și exploatare (Popescu, 2004, pp. 269-305). Au fost reuniți sub eticheta de „utopici" deoarece revolta lor era una pur morală.

    „Socialismul științific, pe de altă parte, cel pe care Karl Marx și Friedrich Engels au pretins că l-au descoperit, afirma că inegalitățile în creștere dintre capitaliștii care dețin mijloacele de producție și muncitorii care sunt privați de ele vor conduce în final la dezintegrarea modului capitalist de producție. Concluzia aceasta reprezenta pentru cei doi un fapt științific: logica internă a capitalismului este bazată pe acumulare, profit și exploatarea muncii neplătite. Pe măsură ce tendințele de concentrare ale capitalului se amplifică, asta însemnând că marile industrii devin și mai mari prin încorporarea sau eliminarea potențialilor rivali, numărul capitaliștilor scade (concomitent cu îmbogățirea lor), în timp ce numărul muncitorilor care asigură profiturile patronilor crește, aceștia sărăcind corelativ. Această contradicție va conduce mai devreme sau mai târziu la o situație tensionată și va facilita astfel premisele unei revoluții sociale care va înlătura capitalismul și stratificarea socială injustă pe care o produce. Rezultatul era pentru Marx inevitabil și deci științific. Legile istorice ale dezvoltării sociale pe care acesta a pretins că le-a descoperit erau încorporate în economia politică a fiecărei etape prin care trecuse umanitatea: comună primitivă, antichitate, feudalism și capitalism. Legile respective aveau la bază dinamica forțe – relații de producție. Primele echivalau cu invențiile sau bunurile de care comunitatea sau societatea beneficia în mare măsură gratuit și care impulsionau progresul și generau bunăstare. Gradual, aceste invenții sau bunuri erau monopolizate de o clasă dominantă, care pretindea un anumit preț pentru utilizarea lor. Producerea și reproducerea lor, gestionate acum de clasa dominantă, au demarat apariția unor modele de stratificare economică și socială bazate pe inegalitate și polarizare, modele care transformau progresiv proprietatea publică în proprietate privată, în acord cu interesele elitei privilegiate. Acestui nou statu-quo i s-a oferit o formă legală și, de la o generație la alta, a ajuns să fie perceput ca fiind natural și onest. Marx a numit acest statu-quo „relații de producție. Când relațiile de producție deveneau prea opresive, obstrucționând progresul și bunăstarea până într-acolo încât majoritatea oamenilor le considerau intolerabile, avea loc o revoluție socială care permitea eliminarea tensiunilor structurale acumulate în cadrul respectivului mod de producție. Ulterior, întregul proces ar fi demarat din nou, noile forțe de producție eliberate prin revoluție devenind relații de producție și așa mai departe. Această filozofie materialistă a istoriei a oferit metoda dialectică pentru înțelegerea trecerii de la un mod de producție (dimensiunea materială în ansamblu a unui anumit tip de societate, în termenii lui Marx) la altul. Astfel, comuna primitivă ar fi dat naștere antichității, antichitatea feudalismului, iar feudalismul capitalismului (Marx, 1954, pp. 9-10; Marx, Engels, 1956, pp. 14-24).

    Ținând cont de manifestarea dialecticii la nivelul istoriei, capitalismul conținea deja „germenii sistemului care urma să îi ia locul: comunismul. În capitalism, relațiile de producție sunt codificate în termeni legali ca proprietate privată, în timp ce forțele de producție tot mai numeroase, muncitorii, sunt deposedați de mijloacele de producție. Pe cât de progresist fusese la început, atunci când a înlocuit feudalismul, capitalismul, argumenta Marx, nu mai impulsiona acum progresul social, ci îl perturba. De ce? Pentru că esența capitalismului constă într-o nesfârșită succesiune de crize economice și sociale. Muncind, proletarii creează plusvaloare, adică diferența dintre salariul lor și venitul total pe care patronul îl obține în urma muncii lor. Valoarea obiectivă a unui produs rezidă în timpul de muncă „socialmente necesar pentru crearea respectivului produs, o medie, cu alte cuvinte, a timpilor de muncă individuali. Deoarece capitalistul urmărește exclusiv profitul, în procesul de producție se va baza din ce în ce mai mult pe mașini, în loc de muncitori. Aceasta se traduce printr-o abundență de bunuri ieftine, reprezentând totodată un semnal al crizei ce se prefigurează la orizont. Marx susține că numai muncitorii pot crea plusvaloare; pentru patron, muncitorii reprezintă capitalul variabil (numărul lor fluctuând în raport cu necesitățile conjuncturale ale afacerii), în timp ce mașinile reprezintă capitalul constant (acestea neputând fi angajate sau concediate ca în cazul muncitorilor; mai mult, mașinile nu pot crea singure bunuri, în absența intervenției umane și nu pot decât să transmită o minusculă parte a utilității lor produsului final, proporțională cu deteriorarea lor în timpul producerii respectivului bun – acesta este motivul pentru care Marx nu creditează tehnologia cu abilitatea de a crea plusvaloare). Sporind partea de capital constant (fix) pentru a crește productivitatea și a vinde bunuri mai multe și mai ieftine, capitalistul se gândește acum nu numai la profituri, ci și la creditele pe care le-a obținut de la bănci. Asupra sa se exercită deci presiuni structurale care nu sunt inteligibile decât la scara întregului proces economic în care acesta este angrenat; comportamentul său nu rezultă dintr-o simplă alegere, așa cum ar fi considerat socialiștii utopici. Mașinile achiziționate prin împrumuturi costisitoare înlocuiesc treptat muncitorii, fiind mai rapide și incomparabil mai eficiente. Salariile scad și șomajul crește (ajungându-se la ceea ce Marx numește „armata proletară de rezervă"). Muncitorii neconcediați sunt obligați să accepte salarii mai mici sau să contemple perspectiva pierderii locului de muncă. Bunurile ieftine sunt peste tot, dar tot mai puțini oameni și le permit, deoarece majoritatea sunt șomeri. Ne aflăm în mijlocul unei crize de supraproducție. Deoarece nu mai are clienți, capitalistul intră în faliment, antrenând astfel creșterea șomajului și un nou val de falimente. Băncile nu își mai pot recupera nici ele împrumuturile. Colapsul general rezultat din această situație poate fi comparat cu un incendiu de pădure: după ce trece, pădurea se regenerează. Dar această regenerare, operată prin intermediul acelorași mijloace capitaliste, va conduce implacabil către un nou incendiu și tot așa, până când contradicția dintre forțele și relațiile de producție (muncitori și patroni, în termeni cât mai simpli) va genera un colaps atât de masiv, încât însuși capitalismul nu va mai poseda resursele necesare pentru a o lua de la capăt. Controlând în cele din urmă mijloacele de producție (fabricile), victoria proletară va semnaliza apariția unei societăți nedivizate de clase și în care economia nu mai este o activitate având ca țel ultim banii și profitul, ci bunăstarea generală (Marx, 1957, pp. 638-757).

    Se poate observa că, în termenii lui Marx, nu poate exista reconciliere între muncă și capital. Ceea ce el numește „legea generală a acumulării capitaliste este foarte clar în această privință: prosperitatea capitalului este proporțională cu precaritatea socială indusă de sporirea „armatei proletare de rezervă (ibidem, p. 646). Altfel spus, capitalul și conflictul social sunt inseparabile. Înainte de a-și publica magnum opus-ul, Marx a încercat să explice viitoarea dispariție a capitalismului printr-o contradicție mai simplă, aceea dintre utilitate și valoare de schimb. Pentru consumatori, bunul posedă utilitate, în timp ce pentru capitaliști posedă numai valoare de schimb, ce reprezintă de altfel caracteristica distinctivă a mărfii. Dar, în procesul transmiterii de la producător la consumator, ultimul interesat exclusiv de utilitatea mărfii, aceasta din urmă trebuie să treacă printr-o etapă intermediară, în care obține valoare de schimb: piața. Piața este deci o contradicție capitalistă între producători și consumatori. Ea nu facilitează prosperitatea socială, ci numai profiturile intermediare, parazitare. Revoluția socială se traduce aici prin abolirea pieții, a valorii de schimb și a mărfii în sine, un element inerent sistemului capitalist. Prin urmare, bunurile trebuie eliberate de comodificare, pentru a exista în conformitate cu scopul lor ultim, acela de utilitate ce urmează a fi consumată, nu ca sursă de profit pentru o mână de întreprinzători privați, total indiferenți față de binele public (Marx, 1954, pp. 65-66, 133-139, 146-148; Marx, Engels, 1949, pp. 374-375; Marx, 1947, pp. 31-41).

    Capitalismul creează contradicții structurale și nu poate fi abolit prin mijloace morale. Un capitalist moral reprezintă o contradicție în termeni: dacă decide să crească salariile și cheltuielile pentru asigurarea muncitorilor săi, va trebui să crească și prețurile produselor sale pentru a supraviețui. Vânzarea bunurilor la același preț îi va fragiliza poziția pe piață, putând conduce chiar și la faliment. Dar un preț ridicat îl va afecta de asemenea în termeni de competitivitate: antreprenorii imorali își permit să vândă marfa mai ieftin deoarece cheltuie mai puțini bani cu angajații. Deznodământul în acest caz este tot falimentul. În orice caz, susține Marx, capitalismul este o relație socială inscripționată în procesele materiale care constituie viața de zi cu zi; nu există numai în mintea noastră și nu poate fi deci înlocuit numai prin fapte bune. O astfel de abordare nu face decât să consolideze sistemul. De aceea, revoluția socială este indispensabilă pentru o autentică răsturnare a capitalismului, „îmblânzirea" sa pe filieră morală neconducând nicăieri. Pe de altă parte, dominarea capitalistă nu poate fi redusă la materialism, deși acesta constituie coloana sa vertebrală: „ideile clasei dominante sunt în fiecare epocă ideile dominante, ceea ce înseamnă că clasa care este forța materială dominantă a societății este totodată și forța ei spirituală [subl. aut.] dominantă" (Marx, Engels, 1956, p. 44; vezi și Marx, Engels, 1955, pp. 534, 552-553).

    În definitiv, revoluția lui Marx este în primul rând socială, și numai ulterior politică și culturală. Doar clasa muncitoare, potențată numeric și tehnic de capitalism, poate duce la bun sfârșit revoluția, prin dobândirea „conștiinței de clasă". În acest demers, rolul orientativ al intelectualilor este foarte important, dar aceștia nu vor putea înlocui niciodată proletarii în procesul revoluționar. Suntem foarte departe de partidul leninist, sectar și conspirativ, și de mijloacele sale politice dictatoriale. De asemenea, Marx nu include în categoria proletariatului numai muncitorii din fabrici, ci, practic, pe oricine depinde de un salariu pentru a putea trăi, un salariu oferit în primul rând (dar nu numai) de angajatori particulari. Ceea ce Marx și-a dorit până la urmă a fost o democrație mai extinsă și mai profundă decât cea pe care o oferea burghezia: drepturile omului și libertatea individuală nu pot exista într-o societate polarizată, în care muncitorii sunt constrânși să își vândă capacitățile fizice și intelectuale pentru a supraviețui. Munca ar trebui să însemne creativitate, bucurie și împlinire, nu eforturi abrutizante, aproape supraomenești, stres permanent și teama pierderii locului de muncă. Fiecare om ar trebui să muncească pentru propriile nevoi, nu pentru profiturile intermediare ale capitaliștilor. Dar acest deznodământ nu era considerat posibil de Marx decât într-o lume postcapitalistă, în care muncitorii să beneficieze de roadele muncii lor, nefiind alienați în raport cu ele, iar stratificarea socială antrenată de modul capitalist de producție ar înceta să mai existe.

    Din forma sa marxistă, social-democrația europeană a evoluat treptat către o reapropiere progresivă de idealurile iluministe care i-au dat naștere: democrația și drepturile omului. Karl Kautsky, Eduard Bernstein și alți marxiști din generația a doua, ale căror idei vor fi analizate în ultima secțiune a capitolului, stau mărturie în acest sens. Fermentul revoluționar rus al secolului al XIX-lea nu poate fi înțeles adecvat în absența modelului său european, pe care a încercat uneori să îl emuleze într-atât încât aproape că nu mai era recognoscibil. Dar, spre deosebire de acest model european, se va îndepărta progresiv de umanismul iluminist, pregătind terenul ideologic și politic pentru apariția bolșevismului.

    Populismul, nihilismul, terorismul și marxismul – etape ale mișcării revoluționare ruse

    Intelectual vorbind, întâlnirea Rusiei cu modernitatea a început cu filozofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Concepte ca încorporare, suprimare, depășire (traduse inadecvat prin „teză, „antiteză, „sinteză"), dialectică, reconcilierea contrariilor, rațiune, avansate sau reelaborate de filozoful german, au influențat profund nu numai mișcări intelectuale și de emancipare ca social-democrația, ci modernitatea în ansamblu (Pinkard, 2000; Singer, 1996; Herzen, 1982). Faimoasa propoziție din introducerea la Principiile filozofiei dreptului, „realul este rațional și raționalul este real", a primit o interpretare conservatoare (și cum nu se poate mai eronată) în Germania sa natală, unde a ajuns să însemne legitimarea statu-quoului politic, adică a absolutismului prusac. În Rusia țaristă, pe de altă parte, maxima sa a fost interpretată totalmente diferit, revoluționar chiar: realul urma să fie raționalizat. Asta însemna abolirea autocrației și instituirea unei republici democratice în conformitate cu principiile iluminismului (Billington, 2004, p. 15; Sartori, 1999, pp. 67-69). În treacăt fie spus, ultima interpretare este oarecum mai apropiată de sensul – nu și în ceea ce privește ritmul, mijloacele și finalitatea schimbării – expresiei hegeliene (vezi ultimul capitol).

    Prima mișcare organizată împotriva opresiunii țariste a fost aceea a așa-numiților decembriști, un grup de ofițeri inspirați de Revoluția Franceză ce urmăriseră să înlocuiască organizarea politică absolutistă și nedemocratică a Rusiei cu cea a unei republici constituționale. În decembrie 1825, după o revoltă deschisă împotriva noului țar, Nicolae I, liderii mișcării au fost spânzurați, iar, în consecință, gruparea a dispărut (Seton-Watson, 1967, pp. 183-198). Deși a reprezentat prima contestare serioasă, instituțională la adresa țarismului, revolta decembriștilor a fost în primul rând o mișcare politică; mișcarea populistă care a urmat s-a concentrat preponderent pe idei revoluționare, sperând să impulsioneze discernământul social necesar emancipării Rusiei rurale de autocrația țaristă.

    Vissarion Belinski, un critic literar puternic influențat de filozofia lui Hegel, este amintit astăzi ca unul dintre părinții fondatori ai intelighenției ruse. Moralitatea, căutarea permanentă a adevărului și considerarea individualității și a demnității umane ca unică bază a unei reforme intelectuale, sociale și politice de succes, temperamentul romantic și