Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Stapanii stadioanelor: Fenomenul ultras in Romania - 1990-2010
Stapanii stadioanelor: Fenomenul ultras in Romania - 1990-2010
Stapanii stadioanelor: Fenomenul ultras in Romania - 1990-2010
Ebook841 pages16 hours

Stapanii stadioanelor: Fenomenul ultras in Romania - 1990-2010

Rating: 4 out of 5 stars

4/5

()

Read preview

About this ebook

Cartea „Stapanii stadioanelor - Fenomenul ultras in Romania 1990-2010" este structurata pe 9 capitole si trateaza inceputurile fenomenului ultras romanesc, politica in peluze, diacronia galeriilor importante din tara, mentalitatea ultrasilor, modul de organizare al brigazilor.

De asemenea, in carte se face si o trecere in revista a capturilor bannere-lor, a incidentelor, perceptia jandarmilor de catre ultrasi.

Sursele utilizate in redactarea cartii sunt articole din presa sportiva, articole ale ultrasilor din tara despre fenomenul european si cel romanesc, precum si pareri ale acestora preluate ad-litteram de pe site-urile si forumurile de profil expuse la cald, in urma diferitelor evenimente sau incidente

Cuprins
I. Cultura Ultras în Europa
Introducere
Aspectele italiene ale fenomenului. Originile. Evoluţia ultrasismului prin prisma studiilor de caz
Mozaicul iugoslav - un teren prielnic!
Grecii si portughezii pe scena ultras europeană
II. Huliganismul în tribune si în istorie
Diacronia subculturii. Spaţiul britanic ca matcă a huliganismului
Huliganismul polonez emblematic în arealul slav
„Casual”, parte componenta a huliganismului. Studiul de caz francez. „Hooltras”, un hibrid al subculturilor
III. Politica în peluze
IV. Mentalitatea ultras
V. Cultura ultras în România
Galeriile de stil vechi. Perioada interbelica. Comunismul
Primii paşi ultras. Pionieratul mioritic al subculturii
VI. Radiografierea intrinsecă a istoriei şi evoluţiei galeriilor. Peluze şi brigăzi ultras în prima jumătate a anului 2009
VII. Ultrasismul conjugat la feminin
VIII. Ultraşii şi Jandarmeria
IX. Capturi bannere
X. Incidente provocate de galerii şi ultraşi reflectate în articolele de presă O cronologie a confruntărilor stradale. Percepţia incidentelor de către cei implicaţi în evenimente
Incidente între fani în perioada comunistă. Meciuri derby autohtone
Perioada anatemizării şi a semnalelor de alarmă, 1990 – 1995
Al doilea cincinal, 1996 – 2000. Canalizarea atenţiei presei asupra suporterilor bucureşteni
Perioada 2001 – 2004
Intervalul 2005 – 2008
Purgatoriul presei la sfârşit de deceniu

LanguageRomână
PublisherGramma.ro
Release dateAug 26, 2014
ISBN9781310912610
Stapanii stadioanelor: Fenomenul ultras in Romania - 1990-2010

Related to Stapanii stadioanelor

Related ebooks

Reviews for Stapanii stadioanelor

Rating: 4.125 out of 5 stars
4/5

8 ratings1 review

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

  • Rating: 5 out of 5 stars
    5/5
    As fi f curioasa.

    1 person found this helpful

Book preview

Stapanii stadioanelor - Sala Gabriel

Strategia cognitivă a analizei diacroniei subculturii ultra poartă pecetea dorinţei de a prezenta o categorie de indivizi cu un etos inconfundabil în peisajul societăţii româneşti. Ignoraţi, dispreţuiţi, catalogaţi ca declasaţi sau ostracizaţi, ultraşii sunt o realitate socială, iar lumea lor, un terra incognito pentru cetăţeanul simplu. Unici în spaţiul mioritic, sunt huliţi de societate, ca orice element sau elemente care nu se aliniază standardelor morale şi ţinutei comportamentale ale colectivităţii. Ambianţa autohtonă nu tolerează excentricii. Pe de altă parte, caracterul de unicitate îl conferă tocmai „decontextualizarea" ultraşilor români, ca exponenţi ai unui fenomen care a cucerit Europa, şi raportarea acestuia la realităţile torpide româneşti unde s-a împământenit ideea că personajele care neagă plenipotenţa globalizării ca modalitate de exprimare oficial acceptată a individului, sau contestă supremaţia paternală a sistemului şi a celui care reprezintă un sistem, nu sunt în concordanţă cu modernitatea şi democraţia. Imaginile negative şi stereotipiile cu care sunt gratulaţi aceşti dizidenţi ai tribunelor de către opinia publică nu reflectă o cunoaştere euristică din sfera autenticităţii ontologice sau a adecvării epistemologice, ci sunt mai degrabă produsul pervers al ignoranţei raportate la existenţa şi caracteristicile etosului grupărilor ultras. Această pseudo-povară a ostracizaţilor este asumată de către aceştia cu un aer de superioritate ce exclude stoicismul, aroganţă emanată din atitudinea celui care, explicit şi personal, îşi asumă apartenenţa la un alter ego ca model de suporter şi de individ, categorie din care cetăţeanul de rând este exclus. Evident, imaginile intrinseci sunt idilice, iar cele extrinseci superficiale şi lipsite de profunzimea experienţei palpabile, cu un fundament analitic bazat pe metode deductivo-inductive. Ca urmare, conturarea tipologiei ultraşilor, în cazuri fericite pe temeiul unor experienţe limitate sau prin intermediul informaţiilor parvenite de la presa partizană, este sortită alunecării pe panta încriminării acestora şi eventual a eufemizării virulenţei unei exegeze ce cataloghează ultrasul, declasându-l. Oricum anatemizarea este bilaterală, inechivocă şi ireconciliabilă, în România contemporană, între cele două lumi fotbalistice, a căror stare de spirit poate fi simplificată superficial şi chiar artificial la formula spectator comun versus ultras.

Din unghiul dificil al radiografierii drumului spre toleranţă şi respect, scopul cărţii ar putea fi unul informativ, dedicat cu predilecţie spectatorilor ordinari. Nu îmi arog merite de tip factotum şi nu am percepţia grandomaniei unei trăsături exhaustive a studiului, informaţia parvenindu-ne, după cum veţi vedea, din surse atipice, lipsa de profunzime a acestora neexcluzând însă excogitaţia cititorului, proces prin definiţie formativ. Din lucrare nu vor fi expurgate sau cenzurate pasajele şi comentariile care cred că vor nemulţumi ultraşii, în virtutea faptului că un expozeu complex va facilita cunoaşterea fenomenului de către cititori. În demers îmi fac mea culpa în a semnala că analiza mentalităţilor, ansamblului de reguli ultras, retoricelor sociologice analitico-descriptive, are ca fundament compilarea la nivel de substanţă a ideilor emanate de către ultraşi pe site-urile de profil sau pe forumurile cluburilor pe care le reprezintă, realitate care trasează, de altfel, şi limitele lucrării, pentru că este totalmente eronat a se amplifica până la iluzia atingerii paroxismului veridicităţii absolute o părere sau mai multe, opinii care doar utopic pot fi gratulate cu puterea de a discerne caracteristicile fenomenului în sine, a etosului de grup ultras sau de a putea realiza o disecţie morală a ultraşilor. Astfel apoftegmele imanente nu sunt determinante în studiu. Pe de altă parte diletantismul a fost anihilat prin studiul diligent al secţiunilor ultras de pe forumuri, a dialogurilor spumoase, imberbe, radicale sau zeflemitoare, însă o arheologie a mentalităţilor fenomenului, o diacronie a tabloidelor comportamentale este imposibil de realizat. Nu există puncte de reper la nivel de fond, în virtutea faptului că materialul arhivistic datează de puţin timp pentru a-ţi propune un astfel de obiectiv.

De regulă introducerile nu simplifică, ci amplifică ambiguitatea cititorului vis-a-vis de subiect. Cele spuse erau necesare pentru a evita căderea în derizoriu, din perspectiva cititorului critic, datorită compilării comentariilor şi a articolelor de pe internet. Pe de altă parte, volens nolens, în virtutea faptului că, tangenţial, m-am referit la sursele utilizate în cercetare şi că cercetarea istorică presupune raportarea la documente, informaţii, alte izvoare istorice edite şi inedite, am realizat o categorisire de tip cartotecă a registrului documentelor utilizate în redactarea lucrării:

a. într-o primă categorie ar fi articole de presă din publicaţii periodice, unele dintre cele mai mari furnizoare de informaţie generală, cum ar fi ProSport, Gazeta Sporturilor, Gândul, agenţia de presă Mediafax, Adevărul sau ziare locale. Subiectivă prin definiţie, în sensul că analizează unilateral evenimentele, presa pozează fals în supervizorul imparţial, omnipotentă în desluşirea, tratarea şi redactarea ad litteram a evenimentelor legate de ultraşi, însă necunoscând în profunzime, sau chiar deloc, tipicul fenomenului, după cum reiese din majoritatea articolelor, arogarea unei plenipotenţe sinoptice din această perspectivă este pur demagogică şi cameleonică, rezultat al dorinţei de a conferi autenticitatea profesionalismului articolului redactat. Faptul că cel care relatează evenimentele ultras este produsul şabloanelor jurnalistice ale sistemului - altfel nu ar fi jurnalist - şi nu contactează ultraşi decât pentru rating sau din raţiuni comerciale pentru a-şi prezenta superficial, efuziv şi fugitiv poziţia, întăreşte acest lucru. Ziaristul român nu a vrut, nu a încercat sau nu a putut să depăşească limitele impuse de presa oficială, să treacă în cealaltă parte a baricadei, în condiţiile în care acceptă cortina de fier metaforică care desparte lumea ultraşilor de ceilalţi. Presa manipulatoare, formatoare de opinie standardizată despre un fenomen, oficializează percepţia retrogradă a subculturii ultras, ca să utilizez arhetipurile la îndemână. Trasarea unei direcţii impuse de către mentalităţile în vigoare, de către tipul de regim politic, exonerează ireconciliabil echidistanţa. Ultrasul este apreciat când se încadrează în limitele comportamentale impuse subiectiv şi aberant de către sistem, limite pe care reprezentanţii săi, după cum vom vedea, le încalcă de multe ori fără jenă, şi ostracizat, când eludează regulile sociale. Mai plastic fie spus, exponentul subculturii nu mai este în rândul lumii. O luare de atitudine deschisă, inechivocă, tranşantă, radicală, turbulentă nu poate fi decât condamnată de către presă, fără a se încerca cu adevărat desluşirea cauzelor de dincolo de aparenţe. Ultrajele jandarmeriei, combătute cu o fervoare şi o efervescenţă diafană, sunt, în concepţia presei, rezultatul lipsei de docilitate civică. De aceea credem că articolele de presă sunt impregnate de subiectivism în aceeaşi măsură ca şi comentariile sau articolele ultraşilor de pe forumuri. Astfel, spicuirile largi din tabloide trebuie percepute ca atare: incapabile să proiecteze dacă nu corect, obiectivitatea fiind în context o chestiune relativă, atunci măcar imparţial imaginea ultrasului şi a fenomenului în sine.

b. Cea de-a doua categorie înglobează articolele preluate de pe internet, acolo unde am beneficiat de suportul unei imense cantităţi virtuale şi concomitent palpabile, concrete, de material arhivistic de pe site-urile prolifice ale mişcării (ex. www.romanianultras.net, uncoltuitatdelume.wordpress.com, etc.). Aceleaşi obiecţii ar putea circumscrie cazuistic o retorică negativă asupra concludenţii expunerilor ultraşilor. O contaminare în spirit depreciativ a unei aprecieri ce s-ar înscrie pe aceeaşi linie cu potenţa limitată în problematizarea şi creionarea fenomenului ultras. În realitate, deosebirile sunt substanţiale. Cazuistica unei paralele în context rezultă din faptul că articolele, comentariile, mărturiile, proiecţiile scriptice ale propriilor acţiuni îşi trag seva din emoţia experimentului. Subiectivismul alimentat din empirism este preferabil relatării fade, lipsite de savoarea contactului direct, de palparea fenomenului, în condiţiile în care, convenţional, egalizăm forţa intelectuală a exponenţilor presei propriu-zise şi a jurnalismului intrinsec. Orice istoric, ca să fiu mai clar şi concis, preferă o relatare scriptică a unei operaţiuni militare efectuate de un soldat în detrimentul unui banal articol de ziar. Fervoarea şi efervescenţa care transpiră adeseori prin cronicile ultraşilor nu descalifică esenţa sau, altfel spus, forma nu culpabilizează fondul cu stigmatul nonvalorii.

c. În fine, cea de-a treia categorie cuprinde frânturi din comentariile, dialogurile afirmaţiile acide care au avut loc pe forumuri, de unde au fost excerptate şi valorificate opinii percepute ca apoftegme de către ultraşi, pentru peluza reprezentată de aceştia. Informaţiile nu au fost preluate ca postulate, însă, prin polemicile iscate volens-nolens, ultrasul îşi dezvăluie, printre invective, efuziune de sentimente sau ironii fine, filozofia de viaţă. Imaginarul lingvistic violent al ultrasului, virulenţa cu care descalifică şi declasifică adversarii de orice natură reprezintă puncte importante de reper în desluşirea spiritului ultras. Precizez că dialogurile şi comentariile dintre ultraşi nu se rezumă, sub nici o formă, la polemizări deocheate pe internet, decantarea molozului lingvistic fiind necesară în reliefarea unor aspecte minuscule ale subculturii ultras, nuanţele şi amănuntele fiind decisive în acest sens, iar altele sunt deductibile datorită conglomeratului lexical aferent.

Acesta este registrul surselor utilizate în metodologia desluşirii poliedrice a fenomenului ultras în variantă mioritică. Prezentarea sumară a acestora era necesară în condiţiile în care preambulul îl reprezintă contextualizarea. Demersul de sinteză a materialului preluat de pe internet, ambivalent, adică valorizator şi recuperator, evocă practic incipient cadrul general în proximitatea căruia s-a născut şi ultrasul român.

În altă ordine de idei trebuie menţionat că în DEX nu există o definiţie a cuvântului „ultras, asociat suporterului de fotbal, deşi acesta este utilizat în mass-media de peste un deceniu. DEX-ul explică doar termenul de „ultra, adică un element de compunere însemnând „peste măsură de, „foarte, „extrem de, care serveşte la formarea unor substantive şi a unor adjective. În condiţiile în care adaptăm cuvântul ultras la canoanele limbii române, o formulă oarecum corectă de declinare, pornind de la împământenitele ultras la singular şi ultraşi la plural, ar fi ultrasă la singular feminin, ultrase la plural feminin (vezi de exemplu legionar-legionară, legionari-legionare). Adăugarea sufixului ism, specific multitudinii de termeni ce definesc un curent, o ideologie, un sistem sau un fenomen social (de ex. huliganism, naţionalism, comunism, românism, etc), genereză un nou termen, respectiv cel de ultrasism", un cuvânt pe care, datorită contextului prezentat, va fi adeseori utilizat ulterior.

Aspectele italiene ale fenomenului. Originile.

Evoluţia ultrasismului prin prisma studiilor de caz

Pentru o introducere în context este necesară creionarea peisajului ultras european, astfel încât în excogitaţia analitică să poată fi utilizată de către cititor atât inducţia cât şi deducţia pentru abordarea tematicii prin prisma formării propriei opinii.

Pornind de la caracteristicile fenomenului la nivel continental înspre particularul românesc, se simplifică expunerea profilului autohton al mişcării, scoaterea din context şi dezicerea ipotetică de tipologia în care se încadrează aruncând în sfera derizoriului orice altă modalitate de abordare a subiectului în condiţiile în care originalitatea ultrasului român nu poate fi decât o iluzie sau un fals grosolan. Transmiterea oricărui alt tip de mesaj neagă o realitate socio-istorică. Diversitatea etnică, conjunctura geo-politică, interferenţele culturale, globalizarea postulează alcătuirea prismatică a bătrânului continent şi impune ca efect al cauzalităţii evocate o armătură metodologică adecvată descifrării mecanismului complicat al funcţionalităţii fenomenului ultras.

Din acest motiv, abordarea poliedrică, a fenomenului social care amprentează Europa fotbalistică, injectează o doză importantă de lejeritate în analiza complexităţii ultrasismului.

Mişcarea este de inspiraţie italiană, acolo unde-i este şi consemnat metaforic certificatul de naştere, subcultura ultras profilându-se în anii '60-'70, într-o peninsulă măcinată de dispute politice interne şi convulsii sociale, peninsulă în care principalele partide politice erau Partidul Creştin Democrat, situat doctrinar în dreapta eşichierului politic, şi Partidul Socialist, grupare politică de stânga, susţinută de Partidul Comunist, respectiv extrema stângă. Practic, după perioada de refacere a Italiei din anii '50, marcată de aşa-numitul miracol economic, italienii beneficiind de suportul financiar acordat de S.U.A. în perioada Războiului Rece, în 1963 Partidul Socialist şi Partidul Creştin Democrat şi-au coagulat forţele şi interesele politice într-o coaliţie reprezentată de un guvern condus de socialistul Aldo Moro. Perioada de relache social s-a încheiat apoteotic la sfârşitul anilor '60, când manifestaţiile studenţeşti din 1968 au constituit un preambul al convulsiilor muncitoreşti de la finele anilor '60. Societatea italiană s-a scindat datorită gravelor probleme economice şi divergenţelor ideologice ireconciliabile între fascişti şi comunişti, ce vor degenera în lupte de stradă.

În acest context s-a prefigurat lunga toamnă a anului 1969, aşa-numita Toamnă Fierbinte, nordul peninsulei fiind paralizat de greve şi acţiuni de protest. Italia risca să devină indezirabilă italienilor şi se confrunta cu posibilitatea, deloc ipotetică sau utopică, a organizării unei lovituri de stat comuniste, sau, în contrapondere, a uneia declanşate de grupările de dreapta şi de forţele armate. În acel haos socio-politic, mii de muncitori şi de studenţi au fost reţinuţi, între octombrie 1969 şi ianuarie 1970, în demersul autorităţilor de stabilizare internă. Convulsiile nu şi-au detensionat vivacitatea şi aplombul.

Un alt interval de timp definitoriu pentru Italia perioadei evocate au fost Anii de plumb, perioada în care au excelat în acţiuni teroriste atât extrema dreaptă, cât şi cea stângă, acţiuni care au durat până în anii '70. Pe fondul climatului de instabilitate, anii '70 au fost definiţi de răpiri şi execuţii ale unor personalităţi politice, vivacitatea terorismului culminând cu asasinarea lui Aldo Moro în 1978 de către Brigăzile Roşii, desigur comuniste. În ambianţa reflectată existau condiţii prielnice afirmării grupărilor radicale de tineri, ca să folosim termeni convenţionali şi eufemisme, grupări care îmbinau armonios afinităţile doctrinare politice cu un statut social asumat ca fiind convergent al membrilor şi, nu în ultimul rând, cu simpatii fotbalistice. Contextul dificil italian a reprezentat un factor declanşator, ambiental, colateral, care nu a condiţionat apariţia şi evoluţia fenomenului în sine, ci, eventual, i-a generat explozia.

Tendinţa alunecării indivizilor înspre extremism şi alegerea unor soluţii extreme în rezolvarea problemelor personale, de grup, naţionale, etc. a existat constant în indivizi de la începuturi până azi. Potenţialul violent şi agresivitatea înnăscută a humanoizilor sunt incontestabile. De aceea mişcarea ultras, imprimată cu radicalism multilateral, nu se situează în sfera de influenţă a legităţii cauză-efect determinată de problemele sociale, ci reprezintă o stare de fapt, un mod de exprimare virulent al societăţii contemporane.

Deci, dacă dificultăţile Italiei nu au aruncat italienii înspre ultrasism, atunci i-au făcut pe aceştia, sau o parte dintre ei, să se identifice cu o mişcare naţională de asemenea factură şi amploare, în condiţiile în care existau elemente favorizante deoarece odată cu primii ani ‘50, suporterii tuturor echipelor au început să se organizeze în cluburi, să-şi urmeze favoriţii în deplasări într-un număr din ce în ce mai mare şi să promoveze tot felul de iniţiative (de la cele celebrative la cele coregrafice, chiar dacă acestea erau într-un stadiu de pionierat). Rolul educogen al materialelor excerptate de pe internet reiese şi din faptul că articolul prezentat mai jos se regăseşte pe majoritatea forumurilor echipelor româneşti cu grupări importante pe scena ultras, la secţiunea aferentă.

Un semn că, mai plastic fie spus, recursul la trecut este indispensabil făuririi unui viitor glorios în fenomen şi pentru respectul dedicat prezentului. Astfel, aflăm că în anii ‘60 se vor constitui primele structuri şi asociaţii de suporteri, purtând numele de centre de coordonare. Pe lângă acestea, sunt înfiinţate cluburi ce închegau acei suporteri activi şi mai bine organizaţi, cum ar fi Fedelissimi, denumire preluată de numeroase tifoserii (= galerii). Argentinianul Helenio Herrera (antrenor - Internazionale Milano) a fost cel care a dat impulsul creării unei coordonări a tuturor suporterilor interişti. El s-a adresat preşedintelui echipei milaneze astfel: Nu înţeleg de ce noi nu avem suporteri atunci când jucăm în deplasare. În acest mod a luat naştere istoria suporterilor organizaţi italieni. În urma acestei idei, se forma primul grup - Moschettieri nerazzurri (= Muşchetarii negri-albaştri) ai căror membri erau dispuşi să meargă în marea parte a deplasărilor, făcând sacrificii pentru a suporta cheltuielile necesare.

De atunci au trecut peste 30 de ani şi acest fenomen al suporterilor organizaţi a devenit unul dintre cele mai importante forme de agregare socială. Odată cu sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ‘70, grupuri de susţinători (având vârste cuprinse între 15-20 ani) se desprind categoric de modelul clasic, adult, al spectatorului de fotbal şi ocupă acele sectoare ale stadioanelor pentru care se făceau campanii speciale de abonamente cu preţuri reduse.

Ultraşii constituie un fenomen original al fotbalului italian printr-o serie de caracteristici: de la sensul de identificare cu propriul teritoriu - acel sector de peluză delimitat de unul sau mai multe steaguri (bannere) cu numele şi simbolul grupului -, la înfăţişarea paramilitară preluată de la organizaţiile politice extremiste (la modă în acele vremuri): eskimo (mascarea feţei într-un fel sau altul), haine militare purtând însemne ale propriei echipe, la care se adaugă şi fularul în culorile acesteia…

Dar ultraşii se disting mai ales prin adoptarea de elemente cu totul şi cu totul inovative, în încercarea lor de a-şi susţine echipa. Pentru aceasta, ei au apelat la trompete şi tobe (uzanţă preluată de la grupurile braziliene de suporteri - "torcidas). Ca sursă de inspiraţie au folosit şi modelul englez, cunoscut prin faptul că suporterii obişnuiau să-şi ridice fularele în acelaşi timp, creând astfel efectul vizual al valurilor mării. De asemenea, aceştia aveau un stil aparte de comportament - încurajarea favoriţilor dar, în acelaşi timp, intimidarea într-o manieră obsesivă a adversarului. Încet-încet, ultrasul este considerat o componentă principală a strategiei folosite pentru câştigarea unei partide: aşa-zisul al 12-lea jucător. Devine o obişnuinţă utilizarea de articole pirotehnice (artificii, petarde, torţe şi fumigene de diferite culori) menite să dea o vivacitate suplimentară peluzelor. Aşa apare şi noţiunea de coregrafie a peluzei", o practică absolut originală ce va creşte treptat odată cu dezvoltarea grupurilor ultras. Fantezia acestora a dat naştere unor spectacole şi scenografii pe o scară largă, de mare impact, multicolore, uneori fantasmagorice. Galeria echipei Genoa, poziţionată în Gradinata Nord a stadionului Marassi, a reuşit să atragă atenţia cotidianului francez "Le Monde" prin show-urile deosebite pe care le-a realizat, aşa cum ultraşii Fiorentinei din Peluza Fiesole au creat o coregrafie extraordinară ce reprezenta în detaliu monumente ale oraşului Firenze.

Grupul ultras cel mai vechi, fondat în 1968, este Fossa dei Leoni (Milan), nume ce aparţinea terenului de antrenament al jucătorilor milanezi. Încă din 1951, la Torino apăruse clubul Fedelissimi Granata care este şi acum prezent în Peluza Maratona între grupările de ultraşi torinişti. În 1969 este înfiinţat grupul Ultras Tito Cucchiaroni (Sampdoria).

Sampdorienii au fost primi care au folosit denumirea ultras. Următorii, în ordinea apariţiei, sunt ultraşii lui Inter - Boys S.A.N. (S.A.N. = Squadra d’Azione Nerazzurra). În anii ’70 se asistă la un proces de agregare a numeroaselor microgrupuri de tineri ce populau deja peluzele echipelor mari, proces ce a dus la apariţia unor grupuri ultraş. Cele mai importante ar fi următoarele: În 1971: Brigate Gialloblò (Hellas Verona), Viola Club Vieusseux (numele unei pieţe din Firenze, loc în care se strângeau suporteri ai Fiorentinei). În 1972: Ultra (Napoli), Brigate Rossonere (Milan), Fossa dei Grifoni (Genoa), Ultra Granata (Torino). În 1974: Forever Ultra (Bologna). În 1975: Fighters (Juventus). În 1976: Brigate Nerazzurre (Atalanta). În 1977: Eagles’ Supporters (Lazio), Commando Ultra Curva Sud (Roma). Cu excepţia lui Napoli, galeriile enumerate mai sus reprezintă doar partea de Nord a Italiei. În Sud, mai existau grupări ultras la Bari, Catanzaro şi Cagliari. Apoi, în anii ‘80, această mişcare s-a dezvoltat şi în oraşe ca Palermo, Catania, Taranto, Foggia sau Cosenza. Componenţii acestor grupuri de ultraşi au făcut parte iniţial din cluburile de suporteri, dorind să se desprindă de aceştia, fie pentru mentalitatea diferită care îi deosebea, fie pentru anumite neînţelegeri. Membrii din Boys S.A.N. au ca origine Inter Club Fossati, iar cei din Ultra Granata aparţineau de clubul Fedelissimi. Alţii provin din grupuleţe ce au durat pentru puţin timp dar reunificate ulterior: băieţii din Forever Ultra sunt urmaşii celor din Brigate Rossoblu; cei din Fighters veneau din Panthers Juve; Commando Ultra Curva Sud era creat prin uniunea dintre Boys, Guerriglieri Giallorossi, Fossa dei Lupi, Brigate Giallorosse şi Pantere.

Provenienţa unor grupuri ultras din Serie A era dată de zona urbană. Spre exemplu, nucleul ultraşilor sampdorieni avea ca loc de întâlnire cartierul Sestri Ponente, din care făceau parte marea majoritate. O parte dintre tineri erau adepţii unor grupuri politice extremiste ale căror caracteristici (cum ar fi sensul de camaraderie şi conflictualitate) reprezentau un punct de atracţie pentru mulţi. O altă particularitate a ultraşilor era dată de ideea de teritorialitate, astfel încât peluzele vor fi abandonate de cluburile de suporteri aşa-zişi normali pentru a lăsa locul steagurilor de gard ale ultraşilor. Acestea aveau diverse simboluri distinctive, de la capete de animale sălbatice (în special lei, pantere, tigri), embleme ale pirateriei (Jolly Rogers, capul de schelet) până la arme şi elemente cu o conotaţie violentă (chipul Micuţului Alex, personaj principal al filmului Portocala Mecanică, de Stanley Kubrick). În primii ani ai mişcării ultras, simbolurile politice propriu-zise (cruci celtice, portrete ale lui Che Guevara) sau însemnele care făceau referire la drogurile uşoare (marijuana) erau rar întâlnite. La început, cotizaţiile erau o modalitate de finanţare a activităţilor de grup iar fiecare membru avea scopuri precise: organizarea deplasărilor, cumpărarea de material necesar (pânză, tobe, beţe de steaguri, cutii cu vopsea). Acest tip complex de organizare şi participare la un eveniment sportiv al ultraşilor se diferenţia de cel englezesc, caracterizat doar prin spontaneitatea suporterilor (incidentele erau un punct forte al acestora). Dar şi în Italia, aspectul comportamental al publicului se va schimba în urma intemperanţelor. Începând cu 1974, cazurile de ciocniri între facţiuni diferite de ultraşi vor fi tot mai frecvente. În luna martie a acelui an, cu ocazia meciurilor Torino-Sampdoria şi Roma-Lazio, spectatorii furioşi au aruncat cu obiecte contondente, provocând lupte dure în tribune. După intervenţia poliţiei prin lansarea de gaze lacrimogene, războiul va continua în afara stadionului (rezultatul: răniţi, autobuze distruse, maşini răsturnate…). Motivele acestor incidente au la bază rivalităţile tradiţionale (des întâlnite la meciurile între echipe ale aceluiaşi oraş sau din regiuni apropiate) sau orientarea politică a galeriilor (de exemplu, ura dintre ultraşii Vicenzei - Red-White Panthers -, de stânga, şi cei fascişti din Brigate Gialloblù Verona). Aceste violenţe se desfăşoară, însă, într-o sferă teritorială restrânsă (stadionul şi zonele adiacente acestuia). Acţiunile ultraşilor se manifestă sub diverse forme. Una dintre acestea purta numele de holding the end (= ocuparea peluzei): dacă tifoseria oaspete este compactă poate tenta acapararea teritoriului adversarului prin pătrunderea în sectorul de stadion rezervat ultraşilor locali şi, implicit, furarea steagurilor şi a bannerelor.

Acestea vor fi folosite pe post de trofee. Spectatorii mai în vârstă, obişnuiţi să se aşeze pe locurile din peluze, nu aveau o vizibilitate prea bună deoarece ultraşii urmăreau meciurile în picioare iar episoadele de o reală gravitate nu au întârziat să apară: o persoană înjunghiată în Lazio-Napoli; scena s-a repetat în Milan-Juventus (1975). În timpul partidei Atalanta-Torino (1977), ultraşii intră în contact direct, lovindu-se cu ţevi şi bâte. În derby-ul Inter-Milan, se asistă la o luptă între ultraşii din Boys S.A.N. şi cei din Brigate Rossonere, cuţitele fiind folosite de ambele părţi. Anul următor, la Vicenza-Verona, cele două galerii se înfruntă într-o manieră la fel de violentă, lăsând în urmă foarte mulţi răniţi. La derby-ul Romei (28 octombrie 1979) un suporter lazial, Vincenzo Paparelli, este lovit în ochi de o torţă lansată din peluza rivalilor (Curva Sud), de către un ultras roman aparţinând grupării Fedayn, murind la puţine minute după aceea. În aceeaşi duminică, se verifică grave conflicte la Ascoli (Ascoli-Bologna, 7 răniţi), Milano (Inter-Milan, 18 răniţi) şi Brescia (Brescia-Como, 21 răniţi). Aceste întâmplări au avut rolul de a înspăimânta opinia publică. Pentru prima dată, presa din Italia îşi va îndrepta atenţia asupra fenomenului violenţei. Sunt luate măsuri drastice de represiune: timp de câteva luni a fost interzise introducerea în stadioane a beţelor de steaguri, a tobelor şi a bannerelor cu denumiri ciudate. În acest deceniu, asistăm la o creştere progresivă şi constantă a grupurilor ultra, în a căror componenţă se află sute (în unele cazuri chiar mii) de membri. Fenomenul se transferă şi în Sudul Italiei, în timp ce, în alte oraşe din Nord şi Centru, grupările deja existente se întăresc ulterior. Aşa cum era de aşteptat, mişcarea ultras a luat amploare şi în categoriile inferioare, încât fiecare echipă (de la Serie A până la Serie C/2) avea una sau mai multe facţiuni organizate de suporteri. Această multiplicare a grupurilor ultras duce la formarea unei adevarate reţele de prietenii şi rivalităţi în întreaga Italie.

Între coaliţiile cele mai solide în acei ani, amintim Roma-Atalanta-Juventus, Sampdoria-Fiorentina-Inter, Lazio-Bari-Torino, Milan-Genoa-Bologna. Curios este că, acum, aceste raporturi (într-un timp de cordialitate) s-au deteriorat (transformându-se chiar în rivalităţi) şi au fost substituite de alte alianţe. În orice caz, la începutul anilor ‘80 incidentele vor avea loc nu numai pe stadioane (sau locurile imediat apropiate acestora) dar şi în zone ceva mai îndepărtate (sunt atacate centrele oraşelor, gările…).

În 1982 Italia va triumfa în Spania, la Campionatul Mondial. Finala s-a jucat la Madrid în faţa a peste 100.000 de spectatori, majoritatea dintre ei fiind italieni. În tribune au fost prezente numeroase steaguri şi bannere cu inscripţii ale multor grupuri ultras. Acest an a intrat în istorie ca fiind unicul moment de agregare al ultraşilor italieni la nivel de naţională. Imaginea peisajului ultras italian este considerat un model continental, dând naştere unui fenomen ce va atinge întreaga Europă. Ultraşii latini (admiţând influenţele englezeşti) se reţin a fi superiori, la multe capitole, huliganilor nordici. Tot în anii ‘80, echipele s-au bucurat de prezenţa în deplasări a unui număr considerabil de ultraşi, comparabil cu ceea ce se petrecea în trecut. Deplasarea devine un moment fundamental în viaţa unui ultras, ţinând cont de faptul că doar suporterii cei mai fideli şi mai fanatici îşi asumau riscurile pe care le comporta aceasta. Deplasările reprezintă modul ideal de selecţionare a grupului dar şi de descoperire a felului în care fiecare membru îşi manifestă ataşamentul faţă de acesta. A merge într-o deplasare, pe unele din stadioanele periculoase, fără a aduce propriul banner, este o dezonoare pentru acel grup ultras care înfăptuieşte o laşitate de acest gen. Pentru a putea face faţă numărului mare de ultraşi dornici să vină în deplasări, Căile Ferate vor pune la dispoziţia acestora aşa numitele trenuri special